Blogul Licuricei

Se întâmplă ca, uneori, duminica dimineaţa, la cafea, mama să îmi povestească părticele din viaţa ei. Nu o face într-o ordine anume şi nici nu ne-am făcut un ritual din asta, totul depinzând de starea ei de spirit sau de vreun nimic care îi trezeşte brusc amintirile. Iniţial, am zis că pun frânturile ăstea doar pe Facebook, dar cred că nu strică să le strâng şi aici. Şi poate că, într-un final, fac oareşce mai serios cu ele.

Despre struguri

Fiind dintr-un sat de pe Târnave, Hundorf pe numele lui, familia maică-mii avea vii, aşa că azi şi-a amintit cum stătea treaba cu strugurii când era ea copil. Potrivit ei, primii struguri din an se mâncau în 15 august, de Sfânta Maria Mare. Li se spunea „struguri de busuioc”, aveau boabele mai rare şi erau primii care se îndulceau.
După această dată, satul punea un păzitor la vie, numit „vighitor”, ce îşi făcea o colibă între vii, într-un loc special ales ca să poată supraveghea toate dealurile. Stătea acolo zi şi noapte, iar plata lui se făcea în must, cantitatea pe care o primea fiind stabilită cu fiecare proprietar de vie în parte.

Comitetul satului fixa două zile pe săptămână, miercurea şi vinerea (zile de post), când oamenii aveau voie să meargă să-şi ia struguri din vie şi doar atunci femeile din sat strângeau câteva ciorchine ca să aibă la masă. Trebuiau să-şi ducă o grebluţă, ca să niveleze pământul în urma lor, pentru ca vighitorul să poată cunoaşte dacă, după ele, a fost cineva la furat de struguri.

Începând cu 15 octombrie, când cădea prima brumă, ieşea tot satul la cules de vie. Se mergea cu carele pline de căzi de brad făcute de moţii din Apuseni. Strânsul strugurilor pentru vin dura două săptămâni.

Strugurii de vin erau din soiul Riesling şi se culegeau de pe drigul (aşa se numeau dealurile) viilor din Zamba (unde străbunicul avea vreo 7 hectare de vii), cel din Zopa Nucilor şi cel de la Ursoi. În fiecare seară, la plecarea din vie, se pregătea un coş special cu struguri pentru ţigani. Când carele ajungeau la capătul satului, unde erau „căsuţele ţiganilor”, cum le spune maică-mea, copiii de ţigani ieşeau la porţi cu poala întinsă şi fiecare sătean le punea struguri din coşul special pregătit, până le umpleau poalele.

Strugurii se păstrau diferit peste iarnă. O parte se ţineau în pod, pe jos, pe paie întinse frumos. Din soiul „Neue Bulgăr”, cum îl numeau ei (nu ştiu dacă e, de fapt, Neuburger sau Afuz Ali), se strângeau trei coşuri mari, cu cele mai sănătoase ciorchine, ce aveau boabe uniforme şi îndesate. Ciorchinele se legau câte două şi se puneau pe cercuri de fier, care atârnau în casa din faţă, de grindă. În casa din faţă a bunicilor, în care nu se făcea foc decât foarte rar, existau trei astfel de cercuri concentrice. Strugurii se păstrau aşa, pe cercuri, până la Bobotează şi din ei se mânca seara, cu mămăligă caldă şi ceapă roşie. Strugurii pentru stafide erau aşezaţi în bucătărie, perechi, pe rude de lemn, la un pic de distanţă de sobă. Ajungeau stafide doar de Crăciun, iar atunci se puneau în cozonac.

După ce au venit comuniştii, viile de pe Târnave au ajuns majoritatea în paragină.

***

Despre obligaţiile cetăţeneşti ale bărbaţilor din sat

În fiecare noapte, câte doi bărbaţi din sat se plimbau de la un capăt al altuia al satului, ca să vegheze să nu se întâmple nimic. Li se spunea „boactări”. Le venea rândul la pază în funcţie de numărul de la case şi nu erau plătiţi. Erau ani în care se cădea de acord să facă de pază oameni mai săraci din sat, iar atunci sătenii puneau mână de la mână şi îi plăteau în bucate: porumb, grâu etc.

O altă îndatorire a bărbaţilor care aveau căruţă era să aducă în fiecare an un anumit număr de căruţe cu pietriş, pe care să-l împrăştie pe drum, pentru întreţinere. Numărul de căruţe se stabilea la începutul anului de către primar, care era sas.