3

Dear Carrie Bradshaw,

Aseară, în timp ce, împreună cu multă altă lume, îmi sărbătoream într-o crâşmă una dintre prietene într-un mod deja clasic pentru vremurile noastre (adică punând de zor poze cu noi pe Facebook), mi-am adus aminte de tine. Nu e prima oară când mi se întâmplă, trebuie să recunosc, iar asta pentru că tu şi fetele tale aţi creat un model cu care generaţia noastră de femei a încercat, involuntar sau nu, să se identifice. E fain să fii Carrie Bradshaw, să ai viaţa ei colorată şi veselă, să cucereşti la fiecare ieşire în oraş câte un bărbat mişto, să ieşi la shopping în magazine de lux ori de câte ori ţi se pune pata şi să te învârţi în cele mai interesante şi nonconformiste cercuri. Cine n-ar vrea asta, nu?

Doar că în real life, mai precis in MY real life, lucrurile nu stau chiar aşa.

Voi

Voi

Noi

Noi

Întâi de toate, nu locuiesc într-o metropolă. Clujul e un oraş relativ viu, e adevărat, iar eu am privilegiul de a sta în buricul târgului, dar e totuşi… doar un târg. Centrul e plin de magazine ieftine, renumitele SH-uri (magazine în care sunt vândute haine second handuri, ca să înţelegi) şi nu ai să găseşti nicăieri Prada, Louis Vuitton, Chanel sau Manolo Blahnik. De fapt, dacă mă gândesc bine nu am văzut în viaţa mea o pereche de pantofi Manolo Blahnik, darămite să am un raft plin de ei!

Adevărul e că şi dacă ar exista astfel de magazine nu mi-aş permite să cumpăr nimic din ele. Iar asta în condiţiile în care am fost ziaristă asemeni ţie (da, ăsta ar fi singurul nostru punct comun), ceea ce ai presupune că mi-ar aduce un venit relativ ok. Nu e aşa. Ca ziarist în Cluj nu faci bani. E adevărat că nu am lucrat pentru reviste glossy, dar, sinceră să fiu, nu doar că nu există o revistă glossy adevărată în acest oraş, dar, şi dacă ar exista, nu ai avea ce scrie în ea.

În Cluj nu găseşti acea clasă socială glamour, de oameni la 30-45 de ani, deştepti, frumoşi şi rafinaţi, pentru care banii să nu fie o problemă şi care să aibă o anumită doză de excentricitate, menită să dea culoare locului în care trăiesc. Casta bogată clujeană e trecută de 50 şi de ani şi e exact ceea ce este o castă – o societatea închisă, care îşi păstrează intacte privilegiile, un grup nu neapărat rafinat şi deloc excentric.

Viaţă de noapte există, e drept, dar nu ai să vezi în localuri grupuri de femei în rochii Vicki Tiel, cu clutchuri Roberto Cavalli şi sandale cu toc cui de la Dior, după care să merite să întorci capul. Dacă zăreşti ceva asemănător, cu siguranţă sunt ori nişte imitaţii pale a ceea ce se cheamă glamour or aşa-numitele piţipoance, îmbrăcate cu rochii din mall, de la reduceri, şi pantofi de la Zara, despre care nicio revistă glossy care se respectă nu va scrie un rând.

Cât despre bărbaţi, ai zice că sunt, pentru că dai peste tot de ei. Doar că nu poţi agăţa câte unul la fiecare ieşire downtown. Sau, cel puţin mie, nu-mi iese. De altfel, când zic bărbaţi nu mă refer la aceia în costum, ieşiţi la o bere după job, dispuşi să transforme o relaţie de noapte într-o relaţie de durată. De-aştia n-am prea văzut. Ai noştri sunt fie hipsteri până în 33 de ani (care au, de bună seamă, lotul lor de femei de aceeaşi vârstă), fie însuraţi până în 50 (cu care nu e de bun simţ să te încurci), fie singuri la vreo 40 (cu care nu poţi să te încurci pentru că sunt toţi în căutare de fotomodele tinere).

Oricum ai lua-o, nu e foarte simplu să găseşti pe cineva în oraşul ăsta. Prietenele mele care au reuşit, au făcut-o acum o grămadă de ani, când lucrurile erau muuuult mai simple, sau au mers la Bucureşti pentru asta. Restul trăiesc cu speranţa că, la un moment dat, de undeva, din ceva colţ întunecat de bar se va ivi un Mr. Big sau măcar un Aidan (între noi fie vorba, varianta câştigătoare pentru mine ar fi Aidan. Pe termen lung, Mr. Big sucks!). Nu ştiu ce se va întâmpla când le va muri şi speranţa…

Că veni vorba de prietene… La capitolul ăsta aş putea, de asemenea, găsi o mulţime de puncte comune cu tine. Am prietene pentru câte variante de Mirande, Samanthe şi Charlotte doreşti. În multe chestii sunt chiar mai minunate, mai simpatice şi mai complexe intelectual decât prietenele tale. Relaţia cu ele e însă identică cu a voastră: ne sunăm să ne povestim orice prostie, ne suntem aproape la greu, ne distrăm de orice tâmpenie, schimbăm hainele între noi uneori şi alte astfel de “nimicuri”.

Atâta doar că şi lor, ca şi mie, le lipseşte acel confort financiar pe care prietenele tale îl au. Nu suntem sărace, dar în mod clar nu ne putem permite, spre exemplu, să luăm masa în fiecare zi prin cine ştie ce restaurante fancy, în care mâncarea e mai frumos desenată decât gustoasă. Şi nici nu mergem la shopping ori de câte ori ne trece prin cap. Nici nu avem timp de astea, ce-i drept, pentru că lucrăm fiecare pe rupte.

E adevărat că sâmbăta dimineaţa şi, uneori, duminica, încercăm să ne adunăm la o cafea într-una din cafenelele şic ale Clujului. Să nu-ţi închipui că ne suim pe tocuri pentru asta sau ne luăm cu noi genţile Hermès. Nici vorbă. Hainele şi accesoriile noastre sunt, în mare parte, din acele SH-uri de care îţi ziceam, dar reuşim cumva să le combinăm cu gust. (Chiar mă întreb uneori dacă te-ai descurca atât de bine ca noi, în condiţiile date :D)

Una peste alta, viaţa mea nu are nimic glamorous şi nu aş avea niciun motiv să mă raportez la tine. Şi, totuşi, uneori o fac. Iar chestia asta e o mare prostie pentru că, la urma urmei, tu nu exişti. 🙂

[Update]: Pentru că, odată cu apariţia online-ului şi Facebookului, a dispărut originalitatea, constat că nu sunt singura care i-a scris zilele astea fostei Carrie Bradshaw. Să râd sau să mă îngrijorez?  😀

7

Noi, ca urşii. De pluş.

Mi-am făcut ordine prin calculator şi am găsit acest text scris într-un februarie 2011. Nu-mi amintesc dacă l-am scris pentru ceva site anume sau aşa, de chef. Oricum, mă gândesc că nu strică să stea aici (cu tot cu titlul de atunci), chiar dacă, la ultimul paragraf, azi aş mai avea de adăugat nişte chestii.

Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce îmi displace mai mult şi mai mult la români, atunci răspunsul e unul singur: impostura. Suntem campioni la şarlatanii, coţcării, înşelătorii, potlogării şi nici măcar nu ne deranjează acest lucru, ci, din contră, reuşim cu nonşalanţă să ne facem un titlu de glorie din asta, să pozăm în autentici şi originali.

Partea proastă e că impostura asta nu se mai limitează să stăpânească doar politicul, unde e demult la ea acasă, ci se întinde ca râia peste tot: în sport, în cultură, în educaţie. Şi, de câţiva ani buni încoace, ne acaparează pas cu pas viaţa sentimentală şi emoţiile.

Ei bine, da, o recunoaştem sau nu, ne transformăm încet, da’ sigur într-un mare neam de impostori sentimentali. Dacă nu mă credeţi, e suficient să vă uitaţi cu câtă dedicaţie sărbătorim Valentine’s Day. Ai zice nici mai mult nici mai puţin că ne-am născut toţi în 14 februarie şi am supt lapte de la sânul Afroditei, Zeiţa dragostei. Ai zice că noi, românii, suntem eternii îndrăgostiţi, că noi l-am inventat pe Cupidon şi că noi am oftat cu toţii, pierduţi în iubire, sub balcoanele Julietei.

Suntem atât de perfecţionaţi în impostura noastră sentimentală, încât aproape nimeni nu-şi mai aduce aminte că, până acum 14 ani, această zi cu nume de sfânt romano-catolic nu exista pentru ţara numită România şi pentru poporul ei ortodox. În fapt, românul neaoş nu sărbătorea în niciun fel dragostea pentru că nu-i (mai) stătea în fire. Pentru a cinsti sentimentul cu pricina, românul ar fi trebuit să dea dovadă de tandreţe şi respect pentru femeie, or astea două stări nu i se (mai) potriveau defel. Era el un mare iubăreţ, asemeni strămoşului său Ştefan cel Mare, dar asta se traducea în termeni moderni prin ciupitul femeilor de fund, pipăitul colegelor la job, aluzii sexuale făcute în gura mare tinerelor pe stradă şi alte „tandreţuri” de acest fel. Iar când iubea mai abitir îşi ţinea femeia numai în pumni şi palme până o învineţea sau o băga în spital.

În ‘97 însă ProTV, televiziunea care mai apoi ne-a modelat după chipul şi asemănarea ei, a ieşit pe piaţă cu o foarte bună găselniţă de marketing: Ziua Îndrăgostiţilor. A fost ca şi cum s-au deschis cerurile şi a început să plouă peste ţară cu inimoare de pluş, ursuleţi, cutii de ciocolată, perniţe roşii, căni-pereche, funde, bomboane şi alte delicatesuri „erotice”. O Românie întreagă s-a umplut de sclipici şi şi-a scos singură „sentimentele” pe tarabe. Dragostea şi căsătoriile de-o zi pluteau peste tot.

În replică, românii cu pretenţii intelectuale, care se vroiau autentici în trăirile lor, au început resuscitarea Dragobetelui, o tradiţie oltenească moartă şi îngropată de zeci de ani, de care până atunci nu auziseră decât etnografii. „Dacă tot vreţi să iubiţi, măcar să iubim româneşte”, au zis ei. Mişcarea s-a dovedit până la urmă falimentară în faţa curentului american. Românii preferă în continuare kitsch-ul de import şi impostura. În fond, ei nu vor să iubească, ci numai să arate lumii că iubesc.

6

Librăriile şi stările mele

De Sărbători, am fost în căutarea unor cadouri pentru o fetiţă de 11 ani. Şi cum, în mintea mea, dintre cadouri nu putea lipsi Cartea, m-am preumblat un pic şi prin librării. Picul ăla a fost însă destul cât să mă facă să-mi dau seama înc-odată de emoţiile diferite pe care mi le stârnesc câteva dintre cele mai “circulate” librării clujene. Şi pentru că am vrut de mult timp să scriu despre asta şi nu mi-a ieşit, o fac acum.

Să începem cu Cărtureşti, această Mecca a cititorilor români. Curtată intens de toţi cei avizi de cultură, e librăria cea mai puţin ispititoare pentru mine şi oricât m-aş strădui, nu reuşesc să mă împrietenesc cu dumneaei. Odată ajunsă acolo, am o stare de nervozitate permanentă, nu îmi găsesc defel locul şi mă simt de parcă aş fi constrânsă să fiu un cititor cool, stylish, altfel decât oricare alt cititor.

Mă mişc printre rafturi cu teama permanentă că sigur voi da jos ceva, că precis în secunda următoare voi sparge vreo cană de lux sau că voi scăpa din mână vreun borcan cu dulceaţă scumpă. Feţele înţepenite ale vânzătoarelor, care niciodată nu schiţează vreun zâmbet şi care par muuuult mai importante decât mine, amărâta de cititoare stresată, nu mă ajută deloc să ies din starea asta şi îmi alimentează şi mai mult nervozitatea.

Ne-tihna asta de care am parte în Cărtureşti se suprapune perfect peste impresia că e librăria cititorilor atinşi de snobism, a oamenilor cu bani, a hipsterilor declaraţi sau nedeclaraţi, a cocalarilor de lux, a tuturor celor intră în ea cu convingerea că odată văzuţi printre rafturile magice vor fi poziţionaţi ca prin magie în elita cititiorilor de soi. Din acest “imperiu cultural” eu, una, nu reuşesc să îmi cumpăr cărţi, ci iau cel mult câteva cadouri mai acătării pentru persoane care ştiu că apreciază genul.

În Humanitas, pe de altă parte, găsesc mai repede plăcerea statului şi a răsfoitului printre pagini şi intru mult mai uşor în starea “căutătorului de cărţi bune”. Mă ajută, cred, şi arhitectura clădirii care o adăposteşte, aşa după cum mă binedispune de fiecare dată vederea globurilor imense de hârtie, de la IKEA, care atârnă pe post de candelabre. În plus, aici îmi place ordinea logică după care sunt aranjate cărţile, iar asta acoperă puţin apatia vânzătorilor care stau tot timpul doar la casa de marcat. E drept că spaţiul e destul de mic şi probabil doar ar încurca lumea dacă s-ar mai plimba şi ei printre cărţi, dar orş’cât…

Dacă ar fi să o poziţionez, aş spune că Humanitas e librăria persoanelor “cu morgă”, a celor autodeclaraţi “profunzi” (şi care probabil chiar sunt), a specialiştilor în citit şi a mamelor care vor să scoată direct academicieni din odraselele lor. Nu mă simt 100% ca peştele în apă nici aici, dar dacă e să cumpăr cărţi pentru cineva atunci, cu siguranţă, cumpăr din Humanitas.

La Diverta intru rar spre deloc de când s-a mutat în locul Hubertusului, chit că e tot în buricul târgului. Adevărul e că n-am considerat-o niciodată mai mult decât o papetărie imensă cu veleităţi de librărie, un loc din care părinţii cumpără rechizite şi cărţi care “li se cer copiiilor la şcoală”, o librărie-chiosc pentru cei care vor să citească ceva pe tren, pentru amatorii de siropuri şi pentru cei care nu pun mare preţ pe acest act al cititului şi o fac doar la nevoie. Cam atât cu ea.

Când vine vorba însă de Librarium Book Corner, lucrurile stau cu totul altfel. Şi nu mă refer la cea deschisă în Universităţii (pe care nu am mai văzut-o din finalul lui decembrie şi care arăta atunci precum un hangar de avioane în care piloţii şi-au lăsat, pe câteva rafturi, cărţile preferate), ci mă refer la cea din minunata casă de pe Eroilor. Ei bine, aici mă simt incredibil de bine. Îmi place totul în ea – bolţile înalte şi bisericoase, scara interioară cu balustradă din alte timpuri, o combinaţie perfectă de lemn bătrân şi fier forjat, pereţii şi podelele ticsite cu cărţi aranjate într-o ordine foarte la îndemână, mirosul combinat de lemn, hârtie, lumină şi căldură.

Certitudinea mea e că în Book Corner intră doar cei au nevoia acută de a simţi sub degete paginile poroase sau delicate ale unei cărţi, cei care trebuie să-şi încarce (la intervale regulate de timp, căci altfel ar muri) plămânii cu mirosul proaspăt de tipar, cei care îşi construiesc în minte filmul poveştii citite mai desăvârşit decât orice ecranizare ulterioară. Şi mai sunt convinsă de un lucru, când vine vorba de librăria asta: de aici nu voi putea cumpăra niciodată cărţi proaste. Efectiv, nu am cum. It’s a kind of magic. 🙂