…finally, am reuşit să văd un film de competiţie. cel turcesc, my marlon and brando. din nou, toţi cei cu care am fost (că noi încă mergem ca şi cu şcoala la film 🙂 ) l-au găsit execelent. mie mi s-a părut simpatic. nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu sistemul meu de valorizare a filmelor, de ce nu mă mai entuziasmează chestiile experimentale şi ale noii generaţii de regizori, dar cert e că l-am aşezat în categoria “drăguţ”.
e o poveste reală, a chiar actriţei din filme, doar finalul e modificat ca să fie mai de impact. în realitate, lucrurile au fost mai relaxate, cel puţin asta a spus regizorul, după vizionare. prietenos regizorul, kurd de felul lui, pe nume huseyin karabey. mai multe amănunte despre dânsul v-ar putea da lavi, care a povestit cu el o vreme, la ceva party. eu iar am pierdut şi această petrecere. dar zău că de la anul îmi iau concediu la tiff. nu se mai poate aşa.
revenind la film. ce m-a uns pe suflet a fost declaraţia de dragoste a tipei. mi-a sunat în urechi ca o variantă modernă a declaraţiilor din “o mie şi una de nopţi”. dacă acolo era ceva de genul “oh, sufletul meu pierdut şi regăsit, oh, rodia mea preaplină şi zâmbitoare, oh, giuvaer al nopţii cu faţă de lună… etc etc etc” (evident, citatul e aproximativ), în filmul lui karabey a devenit “dear love, you are my diego rivera, you are stars, you is F16 in the news, you is the left cigarets in my wardrobe, you is the big dark green velvet jacket that I cover myself, you are iran, you are the soldier in the border hapur, you are the wild red flower in mesopotam, you are marlon and the brando, you is the last letter of the gabriel garcia marquez. and I am the fat widow with burning desire in zorba”.
foarte tare, nu? de fapt, filmul merită văzut. mi-am dat seama în timp ce scriam asta. 🙂