8

diego rivera, F16 şi jacheta verde

…finally, am reuşit să văd un film de competiţie. cel turcesc, my marlon and brando. din nou, toţi cei cu care am fost (că noi încă mergem ca şi cu şcoala la film 🙂 ) l-au găsit execelent. mie mi s-a părut simpatic. nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu sistemul meu de valorizare a filmelor, de ce nu mă mai entuziasmează chestiile experimentale şi ale noii generaţii de regizori, dar cert e că l-am aşezat în categoria “drăguţ”.

e o poveste reală, a chiar actriţei din filme, doar finalul e modificat ca să fie mai de impact. în realitate, lucrurile au fost mai relaxate, cel puţin asta a spus regizorul, după vizionare. prietenos regizorul, kurd de felul lui, pe nume huseyin karabey. mai multe amănunte despre dânsul v-ar putea da lavi, care a povestit cu el o vreme, la ceva party. eu iar am pierdut şi această petrecere. dar zău că de la anul îmi iau concediu la tiff. nu se mai poate aşa.

revenind la film. ce m-a uns pe suflet a fost declaraţia de dragoste a tipei. mi-a sunat în urechi ca o variantă modernă a declaraţiilor din “o mie şi una de nopţi”. dacă acolo era ceva de genul “oh, sufletul meu pierdut şi regăsit, oh, rodia mea preaplină şi zâmbitoare, oh, giuvaer al nopţii cu faţă de lună… etc etc etc” (evident, citatul e aproximativ), în filmul lui karabey a devenit “dear love, you are my diego rivera, you are stars, you is F16 in the news, you is the left cigarets in my wardrobe, you is the big dark green velvet jacket that I cover myself, you are iran, you are the soldier in the border hapur, you are the wild red flower in mesopotam, you are marlon and the brando, you is the last letter of the gabriel garcia marquez. and I am the fat widow with burning desire in zorba”.

foarte tare, nu? de fapt, filmul merită văzut. mi-am dat seama în timp ce scriam asta. 🙂


12

imagine în oglindă

…partea ciudată când vine vorba de terminarea unei relaţii e că, după o oarecare vreme, când lucrurile în interiorul tău se reaşează în matcă, ajungi să realizezi că nu ai nimic în comun cu persoana de care te-ai despărţit şi pe care ai iubit-o un timp. te întâlneşti cu omul respectiv sau asculţi poveşti despre el şi conştientizezi că cele mai multe chestii pe care le face sau le spune, pe tine nu te atrag. da’ chiar deloc.

el merge la pescuit, tu nu te înghesui pentru că, de obicei, mori de plict aşteptând lângă mal până prinde peştele cel mare, el face zeci de kilometri cu bicicleta în tot felul de locuri, tu preferi să ajungi acolo cu maşina; el joacă zilnic tenis, tu nu ai de gând să faci vreun sport vreodată; el citeşte kundera şi se amuză copios, tu îl găseşti pe kundera gri şi deprimant; el vrea să salveze toate plantele lumii, balenele şi aricii de casă, tu de-abia reuşeşti să te salvezi pe tine, ce să mai ai timp de balene; el stă zile şi nopţi la rând meşterind vreo dioramă, tu nu ai răbdare să lipeşti nici măcar un copac în gara miniaturală.

la rece realizezi că sunteţi la fel de diferiţi precum soarele şi luna. şi te întrebi de ce naiba te-ai îndrăgostit de omul ăla şi cum de, atunci, totul era altfel? ce anume se întâmpla în mintea ta de lucrurile, care nu îţi plăceau în mod obişnuit, făcute de personajul în cauză deveneau nemaipomenite, incitante, extraordinare, unice, perfecte etc, etc, etc? şi de ce s-au dus toate astea acum? şi care e de fapt, realitatea? ai iubit sau ai trăit o simplă iluzie chimică?

şi, dacă tot ştiu toate astea, mai are rost să o iau de la capăt, înc-odată?


11

mafia italiană, o mare dezamăgire

…dacă vreţi să vă schimbaţi cu totul impresia despre mafia italiană, mergeţi să vedeţi gomorra. mie îmi pare rău că am văzut-o, tocmai de-asta. aş fi vrut să rămân în continuare în minte cu imaginea mafiotului italian stilat, rafinat în violenţa lui, ataşat de familie şi valorile clanului, inteligent, elegant şi carismatic. acel mafiot care urcă în ierarhie tocmai datorită acestor calităţi şi asta te face să simţi simpatie şi un anume respect pentru el.

ei, bine, mafioţii italieni de azi sunt o adunătură de cocalari şi de retardaţi. nu au stil, nu impun respect, nu sunt simpatici chiar deloc, nu îţi dau sentimentul că aparţin unei familii. sunt burtoşi, transpiraţi, nespălaţi, cu lanţuri de aur de kilograme la gât, cu şlapi, maieuri şi şorturi cumpărate parcă de la magazinul chinezesc – o adunătură care te scârbeşte şi nu îţi trezeşte niciun sentiment de admiraţie. în afara de mizerie şi ceva bani, nu au nimic.

nu poţi spune nici măcar că sunt copia palidă a vechilor mafioţi, darămite altceva. sunt o dezamăgire totală. o ruşine pentru ceea ce a însemnat mafia şi pentru tot trecutul ei glorios. don vito corleone sau chiar cubanezul tony montana cred că se răsucesc în mormânt după filmul ăsta. dacă pe mine m-au enervat, darămite pe ei? de altfel, primul lucru care mi-a venit în cap după primele 30 de minute de vizionare a fost “şi ăştia ne fac pe noi ţigani?!”.

ok. ştiu. nu-s naivă şi nici tâmpită. asta e, de fapt, realitatea crudă, necosmetizată. nu naşul, nu scarface, nu alte filme hollywoodiene. dar parcă aş fi vrut să nu ştiu. dacă nici în mafie nu mai poţi să crezi, s-a dus dracului lumea asta. 😀