7

Noi, ca urşii. De pluş.

Mi-am făcut ordine prin calculator şi am găsit acest text scris într-un februarie 2011. Nu-mi amintesc dacă l-am scris pentru ceva site anume sau aşa, de chef. Oricum, mă gândesc că nu strică să stea aici (cu tot cu titlul de atunci), chiar dacă, la ultimul paragraf, azi aş mai avea de adăugat nişte chestii.

Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce îmi displace mai mult şi mai mult la români, atunci răspunsul e unul singur: impostura. Suntem campioni la şarlatanii, coţcării, înşelătorii, potlogării şi nici măcar nu ne deranjează acest lucru, ci, din contră, reuşim cu nonşalanţă să ne facem un titlu de glorie din asta, să pozăm în autentici şi originali.

Partea proastă e că impostura asta nu se mai limitează să stăpânească doar politicul, unde e demult la ea acasă, ci se întinde ca râia peste tot: în sport, în cultură, în educaţie. Şi, de câţiva ani buni încoace, ne acaparează pas cu pas viaţa sentimentală şi emoţiile.

Ei bine, da, o recunoaştem sau nu, ne transformăm încet, da’ sigur într-un mare neam de impostori sentimentali. Dacă nu mă credeţi, e suficient să vă uitaţi cu câtă dedicaţie sărbătorim Valentine’s Day. Ai zice nici mai mult nici mai puţin că ne-am născut toţi în 14 februarie şi am supt lapte de la sânul Afroditei, Zeiţa dragostei. Ai zice că noi, românii, suntem eternii îndrăgostiţi, că noi l-am inventat pe Cupidon şi că noi am oftat cu toţii, pierduţi în iubire, sub balcoanele Julietei.

Suntem atât de perfecţionaţi în impostura noastră sentimentală, încât aproape nimeni nu-şi mai aduce aminte că, până acum 14 ani, această zi cu nume de sfânt romano-catolic nu exista pentru ţara numită România şi pentru poporul ei ortodox. În fapt, românul neaoş nu sărbătorea în niciun fel dragostea pentru că nu-i (mai) stătea în fire. Pentru a cinsti sentimentul cu pricina, românul ar fi trebuit să dea dovadă de tandreţe şi respect pentru femeie, or astea două stări nu i se (mai) potriveau defel. Era el un mare iubăreţ, asemeni strămoşului său Ştefan cel Mare, dar asta se traducea în termeni moderni prin ciupitul femeilor de fund, pipăitul colegelor la job, aluzii sexuale făcute în gura mare tinerelor pe stradă şi alte „tandreţuri” de acest fel. Iar când iubea mai abitir îşi ţinea femeia numai în pumni şi palme până o învineţea sau o băga în spital.

În ‘97 însă ProTV, televiziunea care mai apoi ne-a modelat după chipul şi asemănarea ei, a ieşit pe piaţă cu o foarte bună găselniţă de marketing: Ziua Îndrăgostiţilor. A fost ca şi cum s-au deschis cerurile şi a început să plouă peste ţară cu inimoare de pluş, ursuleţi, cutii de ciocolată, perniţe roşii, căni-pereche, funde, bomboane şi alte delicatesuri „erotice”. O Românie întreagă s-a umplut de sclipici şi şi-a scos singură „sentimentele” pe tarabe. Dragostea şi căsătoriile de-o zi pluteau peste tot.

În replică, românii cu pretenţii intelectuale, care se vroiau autentici în trăirile lor, au început resuscitarea Dragobetelui, o tradiţie oltenească moartă şi îngropată de zeci de ani, de care până atunci nu auziseră decât etnografii. „Dacă tot vreţi să iubiţi, măcar să iubim româneşte”, au zis ei. Mişcarea s-a dovedit până la urmă falimentară în faţa curentului american. Românii preferă în continuare kitsch-ul de import şi impostura. În fond, ei nu vor să iubească, ci numai să arate lumii că iubesc.

6

Librăriile şi stările mele

De Sărbători, am fost în căutarea unor cadouri pentru o fetiţă de 11 ani. Şi cum, în mintea mea, dintre cadouri nu putea lipsi Cartea, m-am preumblat un pic şi prin librării. Picul ăla a fost însă destul cât să mă facă să-mi dau seama înc-odată de emoţiile diferite pe care mi le stârnesc câteva dintre cele mai “circulate” librării clujene. Şi pentru că am vrut de mult timp să scriu despre asta şi nu mi-a ieşit, o fac acum.

Să începem cu Cărtureşti, această Mecca a cititorilor români. Curtată intens de toţi cei avizi de cultură, e librăria cea mai puţin ispititoare pentru mine şi oricât m-aş strădui, nu reuşesc să mă împrietenesc cu dumneaei. Odată ajunsă acolo, am o stare de nervozitate permanentă, nu îmi găsesc defel locul şi mă simt de parcă aş fi constrânsă să fiu un cititor cool, stylish, altfel decât oricare alt cititor.

Mă mişc printre rafturi cu teama permanentă că sigur voi da jos ceva, că precis în secunda următoare voi sparge vreo cană de lux sau că voi scăpa din mână vreun borcan cu dulceaţă scumpă. Feţele înţepenite ale vânzătoarelor, care niciodată nu schiţează vreun zâmbet şi care par muuuult mai importante decât mine, amărâta de cititoare stresată, nu mă ajută deloc să ies din starea asta şi îmi alimentează şi mai mult nervozitatea.

Ne-tihna asta de care am parte în Cărtureşti se suprapune perfect peste impresia că e librăria cititorilor atinşi de snobism, a oamenilor cu bani, a hipsterilor declaraţi sau nedeclaraţi, a cocalarilor de lux, a tuturor celor intră în ea cu convingerea că odată văzuţi printre rafturile magice vor fi poziţionaţi ca prin magie în elita cititiorilor de soi. Din acest “imperiu cultural” eu, una, nu reuşesc să îmi cumpăr cărţi, ci iau cel mult câteva cadouri mai acătării pentru persoane care ştiu că apreciază genul.

În Humanitas, pe de altă parte, găsesc mai repede plăcerea statului şi a răsfoitului printre pagini şi intru mult mai uşor în starea “căutătorului de cărţi bune”. Mă ajută, cred, şi arhitectura clădirii care o adăposteşte, aşa după cum mă binedispune de fiecare dată vederea globurilor imense de hârtie, de la IKEA, care atârnă pe post de candelabre. În plus, aici îmi place ordinea logică după care sunt aranjate cărţile, iar asta acoperă puţin apatia vânzătorilor care stau tot timpul doar la casa de marcat. E drept că spaţiul e destul de mic şi probabil doar ar încurca lumea dacă s-ar mai plimba şi ei printre cărţi, dar orş’cât…

Dacă ar fi să o poziţionez, aş spune că Humanitas e librăria persoanelor “cu morgă”, a celor autodeclaraţi “profunzi” (şi care probabil chiar sunt), a specialiştilor în citit şi a mamelor care vor să scoată direct academicieni din odraselele lor. Nu mă simt 100% ca peştele în apă nici aici, dar dacă e să cumpăr cărţi pentru cineva atunci, cu siguranţă, cumpăr din Humanitas.

La Diverta intru rar spre deloc de când s-a mutat în locul Hubertusului, chit că e tot în buricul târgului. Adevărul e că n-am considerat-o niciodată mai mult decât o papetărie imensă cu veleităţi de librărie, un loc din care părinţii cumpără rechizite şi cărţi care “li se cer copiiilor la şcoală”, o librărie-chiosc pentru cei care vor să citească ceva pe tren, pentru amatorii de siropuri şi pentru cei care nu pun mare preţ pe acest act al cititului şi o fac doar la nevoie. Cam atât cu ea.

Când vine vorba însă de Librarium Book Corner, lucrurile stau cu totul altfel. Şi nu mă refer la cea deschisă în Universităţii (pe care nu am mai văzut-o din finalul lui decembrie şi care arăta atunci precum un hangar de avioane în care piloţii şi-au lăsat, pe câteva rafturi, cărţile preferate), ci mă refer la cea din minunata casă de pe Eroilor. Ei bine, aici mă simt incredibil de bine. Îmi place totul în ea – bolţile înalte şi bisericoase, scara interioară cu balustradă din alte timpuri, o combinaţie perfectă de lemn bătrân şi fier forjat, pereţii şi podelele ticsite cu cărţi aranjate într-o ordine foarte la îndemână, mirosul combinat de lemn, hârtie, lumină şi căldură.

Certitudinea mea e că în Book Corner intră doar cei au nevoia acută de a simţi sub degete paginile poroase sau delicate ale unei cărţi, cei care trebuie să-şi încarce (la intervale regulate de timp, căci altfel ar muri) plămânii cu mirosul proaspăt de tipar, cei care îşi construiesc în minte filmul poveştii citite mai desăvârşit decât orice ecranizare ulterioară. Şi mai sunt convinsă de un lucru, când vine vorba de librăria asta: de aici nu voi putea cumpăra niciodată cărţi proaste. Efectiv, nu am cum. It’s a kind of magic. 🙂

2

Vremea miracolelor

Am stat şi m-am gândit o vreme ce îmi doresc eu de acest Crăciun. Pentru că – nu-i aşa? – e vremea miracolelor şi lucruri minunate se întâmplă chiar şi oamenilor mai puţin minunaţi, ca mine. Oricât m-am gândit, însă, nu mi-a venit nimic în minte. Niciun cadou material, nicio schimbare interioară, nici măcar o emoţie, aşa cum îmi doream în alţi ani. Mi se învârtea mintea în gol, precum un hamster în roată, şi nimic, dar absolut nimic, nu se întrupa.

Aţi putea spune, precum Fumi, că sunt depresivă şi de-aia. Nu-s. Da, nu sunt, Fumi, oricât te-ai strădui să mă convingi asta. Sunt bine. Sau aţi putea spune că le am pe toate şi de-aia. Nu le am şi nici nu le-am avut vreodată. Doar că nu ştiu în acest moment să vreau ceva. Şi, dacă e să mă întrebaţi, nu am niciun motiv clar pentru care nu-mi doresc nimic.

Acum vreo trei săptămâni, pentru că Merlin nu mai face faţă vremurilor, mi-am dorit un nou vrăjitor. Şi pentru că mi l-am dorit, l-am şi comandat din State. O să vină la un moment dat, după Sărbători, şi-l va chema Gandalf, pentru că e argintiu. 🙂 Dar cum nu l-am încărcat pe Moş Crăciun cu el, ci mi-am rezolvat singură nevoia, acum lista mea pentru bărbos e goală-goluţă.

Nu ştiu dacă faptul că nu-mi doresc chiar nimic înseamnă că o să mă bucure orice nimic. Probabil că nu, la cât sunt de choosy. Dar măcar voi fi surprinsă, iar asta e mai mult decât nimic. 🙂

Fuck! Oare cum naiba am reuşit să scriu trei paragrafe stupide despre… nimic?!?! În mod clar, e cel mai penibil post al meu (apropo, există termen de comparat pentru penibil?). Sincer, habar nu am ce e cu mine de vreun an. Mi-am pierdut harul scrisului (dacă l-am avut vreodată). Sunt stoarsă pe dinăuntru şi cuvintele nu mă mai vorbesc. E şi asta o formă de murire…

Iubiţi să fiţi şi un Crăciun vesel şi tihnit să aveţi.

12

De-ale mele (16, cred)

Proiectul ăla mârşav de lege pentru Roşia Montantă m-a făcut să ies din casă. Eu, care mă ciondăneam non-stop cu Mihai Goţiu pe tema exploatării, am ajuns în fiecare duminică să bat străzile Clujului de la ora 17.00, strigând cu convingere “Nu corporaţia face legislaţia!”. La partea cu statul pe jos activiştii nu m-au prins (nu îmi place ideea de “occupy”, de-aia), dar mă seacă faptul că suntem luaţi de proşti de către “aleşi” şi că proprietatea privată ajunge să nu mai însemne nimic. Acum mi-e că tot ei vor învinge şi mă simt neputincioasă chiar dacă fac ce fac…

***

M-am apucat de făcut brăţări. Asta pentru că atunci când mă uit la seriale nu pot sta numa’ aşa, să mă uit ş-atât, ci simt nevoia să meşteresc ceva cu mâinile. De fapt, am de multe ori nevoia asta de a lucra cu degetele. Nu ştiu de unde mi se trage, dar datorită ei mă apucă ba cusutul, ba pictatul, ba tricotatul, ba împletitul. Nu duc nimic la bun sfârşit şi lucrurile rămân pe jumătate făcute, dar măcar îmi ostoiesc pe o perioadă de timp nevoia. Tura asta e a brăţărilor modelul de mai jos. Am strâns o grămadă, o parte le-am făcut cadou, iar restul le ţin acolo chit că n-am nevoie decât de câteva din ele. Poate ar trebui să le vând, deşi mi-e un pic ruşine să o fac. Cine naiba ar cumpăra aşa ceva, de fapt? 😀

***

Cred că n-am mai citit o carte cap-coadă de vreo 4-5 luni. Am început mai multe, dar le-am lăsat baltă. Nu mi-au plăcut niciuna şi nici nu am avut chef de citit. Nu ştiu de ce. Ieri însă m-am apucat de “Shantaram” a australianului Gregory David Roberts şi mi-am recuperat starea de plăcere. Plăcere care a venit la pachet cu cheful de a scrie pe blog şi cu certitudinea că nu are rost să mă apuc să scriu vreodată un roman pentru că nu o să pot scrie veci la fel de fain ca oamenii ăştia numiţi scriitori.

***

De la o vreme mă împart între dragul de casa mea şi dorinţa de a o vinde şi de a o lua de la capăt în altă casă. Îmi închipui cum aş restaura ferestre vechi şi le-aş vopsi în gri-bleu deschis, cum aş recondiţiona parchete mâncate de timp, cum aş vopsi toată mobila albă şi aş reface fotolii colorate, cum aş căuta mozaicul perfect pentru baie şi robineţii perfecţi pentru bucătărie, cum aş colora pereţii sau i-aş lăsa albi (depinde că la partea asta încă nu m-am hotărât), cum aş face o mie de alte chestii ce ar da viaţă unei case noi şi vechi în acelaşi timp. După care mă simt vinovată că vreau să părăsesc o casă atât de generoasă cu mine, cu o energie incredibilă şi care m-a văzut şi ocrotit în toate clipele mele bune şi rele, şi o las baltă.

***

Am descoperit un nou serial mişto. British. “Peaky Blinders”. Dacă vă place “Boardwalk Empire”, sigur vă va placea şi ăsta.

***

Am un coleg la job care face biciclete. Ia un cadru de-aici, nişte roţi de nu ştiu unde, o şa din altă parte şi croieşte cele mai minunate biciclete din lume. Le colorează cu meşteşug (face chiar şi biciclete cu buline) de ajung să arate precum bicicletele din poveşti (asta în caz că există biciclete în poveşti pentru că poveşti nu am mai citit de foooarte multă vreme). Şi de câte ori văd că a mai făcut o bicicletă nouă îi spun că vreau şi eu una. Şi el, de fiecare dată, zice că-mi face. Doar că o las baltă repede pentru că mi-e frică să mă dau cu bicicleta.

***

Încă mă întreb ce dracu’ vreau să fac cu viaţa mea. Şi sunt curioasă cum se va sfârşi.

11

Falsele mele amintiri

În afara faptului că nu ştiu să păstrez un secret (în fapt, eu consider că de-aia e secret ca să fie spus, altfel îşi pierde menirea şi rostul, ca să zic aşa), mai am câteva defecte majore pe care mi le ştiu şi mi le recunosc, dacă mi se cere. Sau chiar dacă nu mi se cere, ca acum. Spre exemplu, îi judec în permanenţă pe ceilalţi şi mi-e foarte greu să nu o fac, oricât mi-aş dori asta. Aşa îs croită – să judec. Mi se pare firesc, la îndemână şi chiar necesar. Ba uneori îmi chiar place.

Apoi, am un fel de sinceritate radicală extrem de jignitoare, de care abuzez de foarte multe ori şi pe care, efectiv, nu prea vreau să o las deoparte. Mi se pare că n-aş fi eu dacă nu i-aş zice omului verde în faţă ce cred despre el. Când eşti gras, îţi zic că eşti gras. Când arăţi rău, îţi zic foarte limpede că araţi a dracu’ şi aşa mai departe. Iar asta se combină exploziv cu faptul că sunt convinsă că mulţi oameni sunt limitaţi intelectual şi îi tratez ca atare.

Mda. Nu sunt chiar o delicată, cum ar veni. DAR, cu toate caracteristicile de mai sus, care ar fi trebuit, în mod normal, să mă seteze pe o percepţie corectă asupra mea însămi, până de curând (mai exact până ieri seară), eu credeam despre mine că, atunci când am lucrat în presă, am fost un om de echipă foarte mişto şi foarte de treabă. Ei bine, aseară o fostă colegă de breaslă (mai tânără ca mine, evident) m-a adus într-o altă realitate. O realitate în care, se pare că am fost, citez, bitchy! O bitch de care internii de la Ziarul Clujeanului se speriau şi se fereau şi de la care nu îndrăzneau să ceară sfaturi pentru că nu li se dădeau cu o atitudine adecvată şi maternă, ca să zic aşa.

Se pare că îi certam mai mult decât îi învăţam şi nu aveam răbdarea necesară de a le arăta calea, spre desoebire de altă colegă care avea un stil mai educativ şi mai calm. Well, partea cu răbdarea mi-o recunosc întrucâtva. Nu am răbdare cu oamenii care nu se prind repede de cum stau lucrurile. Cred că un ziarist trebuie să se prindă repede şi să înveţe din mers. Şi mai cred că trebuie să aibă o cultură generală solidă, pentru că altfel nu poate lega idei, cuvinte, emoţii, şi nu poate înţelege titlurile bune, darămite să le mai şi dea.

Or, dacă simţeam că aptitudinile astea nu există în tinerele speranţe, se pare că îmi pierdeam răbdarea şi mai ridicam şi vocea. Nu m-am simţit prea bine aflând asta, dar ce m-a supărat mai tare e că eu nu am aceste amintiri. Da’ deloc! Să luăm un exemplu. La un moment dat, am fost editor al unui supliment de shopping al ediţiei de Transilvania a ziarului Evenimentul Zilei. Aveam vreo două-trei fete în subordine pe care le coordonam şi editam. Nu erau cele mai bune ziariste din lume, dar, după o vreme, le-a luat locul o anume Mădălina. Amintirile mele despre ea sunt următoarele: am lucrat doar două săptămâni împreună, mi-a plăcut de ea, am conversat extrem de puţin şi ne-am înţeles relativ ok pentru că ştia cu ce se mănâncă presa scrisă şi mi-era simplu să o editez .

Asta am crezut ani buni până aseară. Realitatea a fost însă alta. Se pare că am lucrat mai mult de două săptămâni împreună (?!?!?!) şi fata, de fapt, mă ocolea cât putea, pentru că eu eram, cum am zis, bitchy. O certam din te miri ce. Când mi s-a spus asta ieri, am fost incredibil de uimită. E drept că aşa mi s-a explicat de ce, odată ajunsă la Bucureşti, m-a conturat în culori urâte celor care întrebau de mine, dar practic nu asta mă supără, ci faptul că nu aşa mă amintesc eu pe mine.

Aşa după cum mie, una, mi se pare că am devenit din ce în ce mai acră şi ciufută în ultimii ani, pe când lumea spune că sunt din ce în ce mai prietenoasă. Sunt cu totul şi cu totul confuză. Cine am fost şi cine sunt eu, până la urmă? Cea pe care eu mi-o amintesc sau cea pe care şi-o aminteşte lumea? Şi cum naiba ies din această dilemă?

PS: Poza e doar de amuzament. Evident că nu vă cred pe voi idioţi 😀

8

Ce-am mai făcut de când nu am mai scris

spre Valencia

Nu cine ştie ce mari minuni. Spre exemplu, mi-am schimbat de vreo trei ori culoarea părului animată de profunda dorinţă de a ajunge să-l am gri spre alb, dar nu e să fie. Raluca, tipa care se joacă cu vopselele prin părul meu, spune că nu-mi voi vedea dorinţa împlinită deoarece părul meu are legea lui stupidă când vine vorba de decolorare şi vopsire. Aşa că, în aceste momente de destăinuire, am un fel de culoare a alunei gri, dacă există aşa ceva, la mare potrivire cu irisul ochilor, zice lumea. Peste trei săptămâni însă, la o nouă sesiune de vopsit, nu ştiu ce va ieşi, dar sperăm în oareşce simpatic.

Şi nu, nu sufăr din dragoste, cum aţi crede. Nu asta mă îndeamnă la schimbări, ci o mare plictiseală de propria-mi imagine văzută dimineaţa în oglindă. Îmi doresc să arăt a altcineva. Nu ştiu a cine, dar în niciun caz a eu. Mi-a fost destul mie cu mine, nu m-am dovedit cea mai decorativă investiţie, aşa că încerc să schimb câte ceva pe ici, pe colo. Nu-mi iese, evident, dar strădania asta îmi mai umple timpul şi mintea.

Ce-am mai făcut în afară de această superficialitate? Am muncit încercând să fiu ce nu sunt din punct de vedere profesional. E obositor să trebuiască să dovedeşti mereu câte ceva celor din jur care, chiar dacă au trecut doi ani de când faci meseria pe care o faci (adică aia de PR), încă te mai consideră ziaristă. Nu că nu mi-ar plăcea să fiu ziaristă. Mi-ar plăcea chiar foarte mult dacă aş fi într-un alt timp şi întru alt loc, dar cum nu sunt într-un alt timp şi întru alt loc, trebuie să lupt pentru fiecare minut de recunoaştere piaristică. Nu ştiu dacă chiar merită atâta zdroabă, dar dacă am intrat în horă, musai să o joc.

Într-una din pauzele luptei pentru recunoaştere, am fost până la Valencia, da’ nu singură, ci cu toată agenţia, aşa cum se întâmplă în fiecare an. E un obicei al casei, instaurat de şefa noastră, şi e chiar foarte mişto. Eu am prins până acum Toscana şi Valencia, dar agenţia a mai fost în Veneţia, Roma, Barcelona, Elveţia, Bruxelles, Viena, Budapesta, Praga. În ritmul ăsta, bag sama că vom ajunge să facem toată Europa împreună. Vis, nu? 🙂

Revenind la Valencia – a fost o foarte izbutită excursie într-un foarte izbutit oraş. Mi-a tihnit din plin, chit că m-am întors cu bătături în tălpi (am umblat pe jos în trei zile cât nu am umblat în trei ani) şi arsă de soare precum tractoriştii. Nu mi-am cumpărat absolut nimic pentru că în cele două ore rezervate shoppingului m-a apucat depresia (nimic nu stătea bine pe mine şi nimic nu mi se potrivea). Am văzut însă tot ce se putea vedea, începând cu albia-parc a râului Turia şi terminând cu Oraşul Artelor şi al Ştiinţei. Plus că ne-am mai dat vreo trei ore şi cu catamaranul pe Mediterana şi mi-a şi făcut o chinezoaică masaj în tălpi.

După Valencia a urmat Timişoara, unde s-a ţinut o conferinţă de comunicare, PR beta pe numele ei. M-am dus din foarte multă curiozitate, dorind să văd cam cum stau lucrurile pe piaţa asta şi ce mai zic vârfurile comunicării. Şi am văzut. Şi am şi concluzionat: lume multă, oameni puţini.

Ei bine, cam asta s-a întâmplat în ultima mea vreme. De fapt, nu. Am mai făcut ceva. La rugămintea unui prieten, Puşu, am început să scriu un soi de articole pe un blog de turism proiect media, cluj.travel, texte care pornesc de la filmele care îţi provoacă dor de ducă. Asta deoarece eu văd cel puţin un film pe zi, aşa că prietenul meu a presupus că am de unde scoate 2.000-2.500 de semne pe săptămână. So, dacă vreţi să vedeţi ce mi-a ieşit, daţi un ochi aici când aveţi chef. Poate chiar vă place. 🙂

2

Drafturi

Uneori scriu la nervi şi supărare. Mă descarc punând pe hârtie cuvinte după cuvinte după cuvinte până când mă opresc brusc într-un punct sau pur şi simplu lăsând frazele în aer. Salvez apoi totul şi uit. Aşa mi se adună în draft tot felul de texte, fără de cap şi coadă, şi pe care la un moment dat ajung să le şterg. De data asta, găsesc de cuviinţă să le pun aici, aşa cum zac ele acum în draft. Fără de corectură, fără de îndulcire, fără de sfârşit. Cum ar veni, luaţi de aici, că şi aşa nu am scris de mult timp.

(c) Matthew Pasquarello

Draftul unu (din 14 ianuarie)

…poate ar trebui să-mi numesc blogul aşa – Jurnalul unei disperate. De ce nu, la urma urmei? Se pare că sunt oameni care mă citesc şi care au impresia că acest cuvânt, disperare, mă defineşte. Nu are importanţă pentru ei că eu nu mă simt aşa şi nici măcar nu gândesc despre mine în termeni de disperată, ci, dacă aş face-o, aş merge pe desperată (mici nuanţe care lor le scapă şi care pentru mine sunt definitorii), aşa după cum nu are importanţă pentru ei că logic ar fi ca eu să îmi declar prima pierderea speranţei, nu ei să vină să mi-o spună. Desperarea asta e o chestie atât de intimă şi de personală încât sunt de părere că numai eu pot spune când şi cum are loc, şi nimeni altcineva. Dar câtă vreme scriu că sunt singură şi că mi-e dor de vremurile în care iubeam, e suficient pentru ei să îşi dea seama cât de disperată sunt. Perspicacitate nu glumă. 🙂

Nu aş fi deschis subiectul dacă nu se lega oarecum de mici chestii care mi s-au întâmplat de curând şi care au făcut să mă întreb de ce unii oameni mă percep într-un mod total diferit de cum mă prezint eu sau de cum cred că mă prezint eu lumii? Spre exemplu, zilele trecute un amic era absolut convins că sunt genul care merg des pe munte şi dorm în cort fără nicio problemă. De unde dracu’ ideea asta, nu ştiu, mai ales că nici măcar un moment în discuţiile noastre de până atunci nu pomenisem subiectul “munte” sau plăcerea mea pentru această formă de relief.

Nu am avut în viaţa mea nici măcar bocanci de munte, darămite cort, sac de dormit, izolir sau alte chestii din astea absolut indispensabile, zic eu, unui om care ar cutreiera munţii. E drept că, o dată la 10 ani am dormit în ceva cort, dar nu mai mult de trei zile şi nu pentru că am ţinut neapărat, ci pentru că s-a nimerit. E de asemenea drept că nu fac cine ştie ce fiţe dacă ajung să dorm în cort, dar dacă e să aleg, nu e primul loc în care aş dormi, ba e chiar ultimul. Ca urmare, de unde până unde las impresia că sunt genul ăla nu pricep.

Un alt amic de-al meu e convins că eu mă mint pe mine când spun că sunt împăcată cu situaţia în care mă aflu. Cum care situaţie? Aia în care eu sunt “singură şi fără bărbat”, ca să citesc un clasic în viaţă. Nu contează pentru el că mă cunoaşte de 12 ani şi că i-am povestit câte-n lună şi-n stele fără nicio jenă, nu contează că îmi asum acei ———

Draftul doi (din 2 februarie)

Dacă m-am săturat de ceva până peste cap, atunci m-am săturat de impostură. Şi m-am mai săturat de lipsa valorilor şi de depăşirea unor limite ale bunului simţ. Nimeni nu pare să mai ştie azi unde îi e locul şi cât i se întinde plapuma şi toţi au impresia că sunt vedete şi mici genii în te miri ce. Şi culmea e că NU SUNT! Mulţi dintre ei sunt ca noi toţi, mediocri, şi nu au nimic de spus, atâta doar că nu-şi mai văd lungul nasului. Poate e vremea să o facă şi să bage la cap următoarele:

1. Dacă eşti blogger de mare sau mic succes, nu înseamnă neapărat că eşti şi jurnalist. Aşa după cum nu eşti jurnalist dacă ai bani, deschizi un ziar online  şi te apuci să scrii în el sau cumperi franciza unei televiziuni şi îţi dai cu părerea în prime time.

2. Dacă scrii despre lucruri frumoase, nu înseamnă automat că faci presă.

3. Dacă eşti jurnalist, nu înseamnă că ştii să scrii corect gramatical.

4. Dacă scrii corect gramatical, nu înseamnă că eşti dăruit în ale scrisului şi e musai să devii scriitor.

5. Dacă îţi pui fotografii de modă pe blog şi îţi combini hainele noi cu alea de la second hand, nu înseamnă că eşti stilist şi ai un cuvânt de spus în materie de fashion.

6. Dacă eşti invitat de prieteni la emisiuni TV, nu înseamnă că spui chestii importante şi eşti lider de opinie.

7. Dacă ai un aparat foto şi faci mii de poze pe care le postezi pe te miri unde, nu înseamnă că eşti fotograf.

8. Dacă te uiţi la zeci de filme, nu înseamnă că eşti şi critic de film.

9. Dacă spui cu titlu de mari filosofii de viaţă o mulţime de platitudini luate din cărţi motivaţionale americane, nu înseamnă ca eşti un bun om de comunicare.

10. Dacă ai bifat toate cărţile lui Coelho sau ale lui Dan Brown, nu înseamnă că eşti citit.

11. Dacă ştii pe de rost Nietzche şi alţi “grei”, nu înseamnă neapărat că eşti şi deştept.

12. Dacă îţi formulezi frazele alambicat şi foloseşti cuvinte complicate, nu înseamnă că eşti o persoană profundă şi înţeleaptă.

13. Dacă    ———

***

PS: Draftul doi e scris la nervi comuni cu Dora. 

8

Numele-oglindă

Primele trei paragrafe ale textului ăsta au apărut în urma insistenţelor Anei Barton, care de aproape un an mă tot roagă să scriu un pic, un pic pentru Pistolul cu buline, un blog pus pe roate de cititorii profesionişti de pe Pandora’s. Într-un final, am cedat. După ce ieri i-am dat cele trei paragrafe, azi m-am gândit că se cereau continuate cumva. Şi a ieşit ce veţi citi mai jos. Enjoy! Or not…

Avea un nume-oglindă. A trăit o grămadă de ani în el fără să-şi dea seama, până când, într-o zi sclipitoare de iarnă, cu soare cinematografic şi nori din vată de zahăr, Fata-Cu-Nume-Regal a venit pe nepusă masă şi i-a spus: “Ai un nume-oglindă. Mai rar aşa ceva”.

În acel moment i s-au lămurit multe: de ce avea un simţ al ridicolului muuult mai accentuat decât al celor din jur, de ce vocea îi era atât de puternică încât şoaptele nu se prindeau de ea, de ce feminismul şi maternitatea nu-i erau deloc confortabile, de ce într-una din zile deborda de energie şi răsturna munţii, iar în alta tot ce făcea era să se întoarcă de pe o parte pe alta în pat. Pe toate acestea şi multe altele le-a înţeles în acea secundă (nu era chiar secunda primordială, dar cam pe-acolo…)

Mai presus de toate şi-a dat însă seama că, din acest simplu motiv al trăirii în numele-oglindă, ea reuşea uneori să-şi devină invizibilă. Pur şi simplu, îşi dispărea, nu se mai simţea şi nu se mai vedea pe sine. Îi plăceau momentele ăstea foarte tare şi, în ultima vreme, se desprindea din ce în ce mai greu din invizibilitate. Îşi făcuse un cocon argintiu într-un colţ al numelui-oglindă, în care se aciuia, invizibilă fiind, şi lăsa viaţa să treacă agale pe lângă ea, cu bune şi rele. Erau clipele ei de maximă fericire pe care numele-oglindă, în mărinimia lui, i le dăruia tot mai des.

Cu timpul, în coconul argintiu adunase, precum o coţofană, tot felul de bunătăţi şi nimicuri pe care a descoperit că le putea folosi pentru te miri ce. Dacă avea chef să-şi amintească ziua de vară în care s-a îndrăgostit la prima vedere pentru prima şi ultima dată, desfăcea o cutiuţă din fildeş, căptuşită cu catifea verde-smarlad, şi din ea îşi luau zborul mii de fluturi albastru-electric. Fluturii se roteau în jurul ei precum într-o spirală şi fiecare bătaie de aripi a lor îi contura tot mai precis detaliile, emoţiile şi aromele zilei cu pricina.

Când îi era dor de joacă şi de zilele copilăriei, întindea mâna spre măsuţa delicată din lemn de cireş şi lua de pe ea borcanul grăsun, plin cu nasturi de toate felurile. Erau acolo nasturi din lemn, plastic sau metal, îmbrăcaţi în stofă sau în catifea, lunguieţi, pătrăţoşi, cilindrici, rotunzi, inimoşi, cu două sau patru găuri, cu picior, fără picior, în formă de cireşe, căpşuni sau mere, argintii, aurii, sidefaţi, perlaţi, chihlimbării, cadrilaţi, transparenţi, cu Swarovski, fără Swarovski şi mulţi, mulţi alţii.

Alegea la întâmplare unul din el, îl punea fix în mijlocul palmei, la întretăierea liniei soartei cu linia capului, strângea tare, tare degetele peste el şi închidea ochii. Într-o secundă ajungea exact în ziua după care tânjea şi retrăia totul de la capăt iar şi iar şi iar, până când obosea jucându-se şi adormea cu zâmbetul pe buze.

Pofta de călătorii o ducea înspre dulăpiorul vechi, din lemn de mahon şi cu sertare pictate, plin ochi cu brioşe, fursecuri, acadele, torturi, ciocolate, cupcakes-uri, macarons, tarte, bomboane, mousse-uri, pricomigdale, gogoşi, cheescake-uri, pandişpanuri şi alte delicatese cu totul şi cu totul minunate.

Ştia cu ochii închişi că, de exemplu, pentru cititul în Grădinile Tuileries găsea, în al doilea sertar din stânga-sus, cele cinci feluri de macarons: de vanilie, lămâie verde, unt sărat, fistic şi portocală cu şofran, pentru o plimbare pe malul Tamisiei era suficient să muşte din lemon drizzle cake-ul aflat în primul sertar din dreapta-jos, iar pentru a lenevi pe plajele din Sicilia trebuia doar să guste o singură cannolo din cele 10 pe care le avea în sertarul din mijloc.

Da, era foarte fericită în coconul ei argintiu pe care şi-l făcuse într-un colţ al numelui-oglindă şi ştia că, atâta vreme cât stătea acolo, nimeni şi nimic nu o puteau atinge şi răni. Ce nu ştia, sau uitase chiar dacă ştiuse vreodată, era că, aşa invizibilă şi ascunsă fiind, dragostea nu avea cum să o găsească.

4

De început de an

Ca niciodată, de Anul Nou am bifat toate superstiţiile posibile:

– am purtat ceva roşu de noroc

– am mâncat peşte ca să înaintez uşor prin următoarele 365 de zile (mă rog, a fost somon, sper să nu înaintez contra curentului)

– am mâncat fructe înmuiate în miere ca să-mi fie anu’ dulce

– primul om care mi-a intrat în casă după ora 00.00 a fost un bărbat.

În aceste condiţii, dacă 2013 nu va fi cu totul şi cu totul de aur, îl ia mama dracului! Am zis!

 

5

De sfârşit de an

Iniţial mă pornisem să fac un fel de bilanţ al anului ce tocmai trece şi să văd dacă mi-am respectat promisiunile făcute acum un an. Am şi început să scriu despre asta, dar undeva pe parcurs m-am apucat să fac curat prin cutii, sertare, dulapuri şi alte cele şi am dat de trecutul meu amoros. Mai exact, conversaţii întregi pe messenger şi mailuri listate frumos pe A4 şi puse bine, pentru vremuri de restrişte. Bună idee am avut atunci, dat fiind că acum nu le mai am salvate pe nicăieri altundeva.

Şi cum le citeam eu aşa şi mă râdeam de ce-a fost (cu drag râdeam, nu altfel), m-am gândit că cel mai bun “bilanţ” ar fi să dau citire unora dintre textele de pe atunci. Aşa se face că am ales două. Ăstea mi-au căzut cu tronc pe moment şi m-am bucurat mai tare de ele.

Prima este o descriere a mea făcută acum vreo 12 ani de unul dintre iubiţii mei, vorbitor de altă limbă, ca urmare textul redat integral va fi în engleză. Evident că era îndrăgostit pe vremea aia de mine şi a scris de bine, dar are şi chestii critice, care, tre’ să recunosc, mă caracterizează. A doua este un fel de scrisoare de dragoste de a mea către un alt iubit, pe care o pun tocmai pentru că uitasem că am scris vreodată astfel de chestii şi, mai ales, că am ştiut scrie aşa siropos şi naiv.

So, la sfârşit de 2012 şi început de 2013, cam asta a fost şi a gândit Laura acum mulţi ani. Nu că m-aş fi schimbat prea tare între timp…

1.

Laura – by G.

Laura is -not- a dreamer. Almost the opposite, she has clear goals that she aims at and she knows very well what she likes and what not. She is well aware of her great social skills and she can be very good in getting what she wants. Rational and pragmatic, some people might call Laura a cold person. But most people are charmed by her humorous and joyful personality. Laura is easygoing and talkative, and a very attentive listener. People instinctively want to talk to Laura.

Laura is a warm person. This warmth expresses itself in her love for children and her faith for her friends. Furthemore, maybe to her own surprise, Laura can loose herself in romance, suddenly fiding herself in the arms of a stranger. 

Laura can make a brilliant partner for somebody who knows when to be rational and when to kiss. There are two dangers of a relationship with Laura: one is that, because of her talkative nature and her tendency to discuss, fights occur about the most bizzare subjects. The second is that it’s not always clear what she expects, and the wrong choice can lead to trouble.

The good sides of the Laura-relationship are innumerous. Examples: she will fight in times of trouble and she easily and naturally accepts affection. She’s very open and honest, and you do not have to be scared of her: she’s an adult and independent person. 

Wow, what a girl”. 

2. 

“De dor

…de ieri seară am un dor continuu de tine. Şi fluturi în stomac. Şi dorinţa de a te săruta peste tot. La ora asta probabil că dormi dus. Dacă s-ar putea, aş veni să acum să mă strecor încet şi cuminte în aşternuturile tale aşa încât să nu te trezesc, m-aş plia aproape de tine în poziţia cu nume de tacâm şi te-aş ţine o vreme în braţe. Nu te-aş trezi. Mă gândesc că nu îţi place să fi trezit aşa, tam-nesam. Poate că te-aş săruta uşor, uşor, cât să nu mă simţi, dar cu siguranţă te-aş lăsa să dormi până când ai vrea tu. 

În timpul ăsta, m-aş mulţumi să mă uit la tine. Mi-ai lipsit atât de mult încât nu cred că m-aş sătura uitându-mă. Şi mi-aş închipui cum ar fi să te am al meu 24 de ore încheiate. Să te pot săruta cât vreau, când vreau şi cum vreau. Să mă trezesc şi să adorm lângă tine. Să pot râde cu tine sau să tac lângă tine. Să pot citi o carte, acceaşi carte pe care o citeşti tu, dar în cealaltă parte a patului. Sau, pur şi simplu, să te iubesc în linişte. 

La un moment dat, probabil că te-ai trezi, aşa, din bun senin. Dar n-aş mai fi acolo, ci într-o altă lumea, mult mai departe şi muuuult mai reală. 

PS: După cum observi, nu m-am gândit că locul de lângă tine ar fi ocupat deja 🙂 “.

 

Acestea fiind scrise, vă doresc un 2013 straşnic de bun! La mulţi ani!