Falsele mele amintiri

În afara faptului că nu ştiu să păstrez un secret (în fapt, eu consider că de-aia e secret ca să fie spus, altfel îşi pierde menirea şi rostul, ca să zic aşa), mai am câteva defecte majore pe care mi le ştiu şi mi le recunosc, dacă mi se cere. Sau chiar dacă nu mi se cere, ca acum. Spre exemplu, îi judec în permanenţă pe ceilalţi şi mi-e foarte greu să nu o fac, oricât mi-aş dori asta. Aşa îs croită – să judec. Mi se pare firesc, la îndemână şi chiar necesar. Ba uneori îmi chiar place.

Apoi, am un fel de sinceritate radicală extrem de jignitoare, de care abuzez de foarte multe ori şi pe care, efectiv, nu prea vreau să o las deoparte. Mi se pare că n-aş fi eu dacă nu i-aş zice omului verde în faţă ce cred despre el. Când eşti gras, îţi zic că eşti gras. Când arăţi rău, îţi zic foarte limpede că araţi a dracu’ şi aşa mai departe. Iar asta se combină exploziv cu faptul că sunt convinsă că mulţi oameni sunt limitaţi intelectual şi îi tratez ca atare.

Mda. Nu sunt chiar o delicată, cum ar veni. DAR, cu toate caracteristicile de mai sus, care ar fi trebuit, în mod normal, să mă seteze pe o percepţie corectă asupra mea însămi, până de curând (mai exact până ieri seară), eu credeam despre mine că, atunci când am lucrat în presă, am fost un om de echipă foarte mişto şi foarte de treabă. Ei bine, aseară o fostă colegă de breaslă (mai tânără ca mine, evident) m-a adus într-o altă realitate. O realitate în care, se pare că am fost, citez, bitchy! O bitch de care internii de la Ziarul Clujeanului se speriau şi se fereau şi de la care nu îndrăzneau să ceară sfaturi pentru că nu li se dădeau cu o atitudine adecvată şi maternă, ca să zic aşa.

Se pare că îi certam mai mult decât îi învăţam şi nu aveam răbdarea necesară de a le arăta calea, spre desoebire de altă colegă care avea un stil mai educativ şi mai calm. Well, partea cu răbdarea mi-o recunosc întrucâtva. Nu am răbdare cu oamenii care nu se prind repede de cum stau lucrurile. Cred că un ziarist trebuie să se prindă repede şi să înveţe din mers. Şi mai cred că trebuie să aibă o cultură generală solidă, pentru că altfel nu poate lega idei, cuvinte, emoţii, şi nu poate înţelege titlurile bune, darămite să le mai şi dea.

Or, dacă simţeam că aptitudinile astea nu există în tinerele speranţe, se pare că îmi pierdeam răbdarea şi mai ridicam şi vocea. Nu m-am simţit prea bine aflând asta, dar ce m-a supărat mai tare e că eu nu am aceste amintiri. Da’ deloc! Să luăm un exemplu. La un moment dat, am fost editor al unui supliment de shopping al ediţiei de Transilvania a ziarului Evenimentul Zilei. Aveam vreo două-trei fete în subordine pe care le coordonam şi editam. Nu erau cele mai bune ziariste din lume, dar, după o vreme, le-a luat locul o anume Mădălina. Amintirile mele despre ea sunt următoarele: am lucrat doar două săptămâni împreună, mi-a plăcut de ea, am conversat extrem de puţin şi ne-am înţeles relativ ok pentru că ştia cu ce se mănâncă presa scrisă şi mi-era simplu să o editez .

Asta am crezut ani buni până aseară. Realitatea a fost însă alta. Se pare că am lucrat mai mult de două săptămâni împreună (?!?!?!) şi fata, de fapt, mă ocolea cât putea, pentru că eu eram, cum am zis, bitchy. O certam din te miri ce. Când mi s-a spus asta ieri, am fost incredibil de uimită. E drept că aşa mi s-a explicat de ce, odată ajunsă la Bucureşti, m-a conturat în culori urâte celor care întrebau de mine, dar practic nu asta mă supără, ci faptul că nu aşa mă amintesc eu pe mine.

Aşa după cum mie, una, mi se pare că am devenit din ce în ce mai acră şi ciufută în ultimii ani, pe când lumea spune că sunt din ce în ce mai prietenoasă. Sunt cu totul şi cu totul confuză. Cine am fost şi cine sunt eu, până la urmă? Cea pe care eu mi-o amintesc sau cea pe care şi-o aminteşte lumea? Şi cum naiba ies din această dilemă?

PS: Poza e doar de amuzament. Evident că nu vă cred pe voi idioţi 😀

11 thoughts on “Falsele mele amintiri

  1. dar cat de urat ai vorbit/scris despre o “tanara speranta a presei clujene” cu fundul mare si iq mic iti amintesti? sper ca e cum zice lumea si ai devenit mai prietenoasa 🙂

  2. se putea să lipseşti?

    draga mea, acea speranţă credea că Aqualand e un vechi oraş grecesc şi îi trimitea pe oameni în Grecia să viziteze Colosul din Rhodos. de incultura asta crasă m-am luat eu într-un singur rând, nu de fundul ei mare pe care, oricum, nu-l văzusem şi nici nu mă interesa.

    şi, crede-mă, cu oamenii inculţi nu am să fiu niciodată mai prietenoasă. iar cu cei care mă lovesc nici atâta.

  3. Tu, dragă, eu îmi aduc aminte că râdeam şi ne distram, când ne prindeam de scăpările celorlalţi şi şi de ale noastre. Mai îmi aduc aminte că aveai flori pe masă mai mereu, ceea ce era fain. Şi că ştiai foarte bine şi înţelegeai iute tot ce se petrece pe lumea asta. Nu ştiu de ce le-ai înspăimântat, poate mai mult le-ai creat ceva complexe. Era bine cu tine şi amuzant, iar pe mine nu m-ai jignit niciodată, nu-mi aduc aminte să fi făcut asta cu cineva în prezenţa mea. Şi mărturisesc că jelania asta a fetelor atunci mi-a scăpat, nu am simţit tăceri apăsătoare şi nici conspiraţii ale şefilor, nici ale pălmaşilor. Nu ştiu de ce mai târziu au făcut rapeluri inutile, şi şi-au spus părerea cu aşa o fermitate lucrând de fapt extrem de puţin în subordinea ta. Tânăra speranţă e una care parcă spusese ceva despre tine ceva cu iapă, cu gură de moaflă? Vai ce empatic, ce elegant!

  4. Iana: şi eu îmi aduc aminte de astea, dar se pare că mai există şi alte amintiri. în plus, la EvZ chiar nu aveam pe cine să jignesc că eram atât de puţini şi de deştepţi 😀

    eniuei, m-am obişnuit deja cu ideea de “me, bitch” şi începe chiar să-mi placă. foarte bine că m-au ţinut minte aşa. măcar nu le-am fost indiferentă 😀

    şi da, tânara speranţă e acea speranţă. fain, nu? 🙂

  5. na, inspaimantator, intelegerea, empatia, deschiderea catre lucruri diferite sau sensibilitatea nu sunt lucruri care se castiga odata cu trecerea anilor vad. Aia cu aqualand e un bullshit, oricat de prost ar fi cineva sau incult, tot va stii ca aqualand nu e vechi oras grecesc, deci poate in astia 7 ani d la momentul ala, ar fi trebuit sa ai revelatia ca ar putea fi alta explicatie pt faptul ca a aparut chestia aia cand a citit editorul, ca de el nu a trecut in print, ci doar in memoria voastra orala. Si tot asa, ar trebui sa stii ca fiecare actiune poate avea o reactiune. Nu sunt batausa, dar unii oameni nu inteleg cu frumosul. Altii nici cu uratul. Nu-i nimic. Anyway, daca ai fii mai prietenoasa cu incultii, ai putea descoperi minuni. Ai putea invata despre bunatate, printre altele. (aici nu vorbesc de mine, evident. si by the way, aia cu colosul din Rhodos e o inventie. Sau na, o eroare a memoriei) Dar na, fii bitchy daca asa iti place, si asa ţ-a ajuta dumnezo, vorba aia. Si da, puteam sa lipsesc.. Evident. Te-am mai citit uneori. Am vrut sa-ti scriu cand mi s-a parut din tonul scrisului ca nu ti-e bine sau sa te felicit cand ai scris ca urma sa-ti apara povestea cu oasele dezgropate. Apoi mi-am spus ca n-ai sa intelegi si ai sa-mi raspunzi ironic. Adevarul e ca dupa atatia ani trecuti, si cu istoria aia comuna nefericita, dar cu vreamea trecuta peste ea, cand te mai citeam ma trecea sentimentul ala pe care il ai pentru o cunostinta veche. Fara sentimente negative sau pozitive. Neutru. Iata ca ti-am scris intr-un moment in care am uitat ca ai putea sa-mi raspunzi ironic. Era o gluma. Nu-i nimic, mi-ai amintit de sentimentele negative 🙂 nu le am, doar mi-ai amintit ca le-am avut. O sa uit iar, nu-i nimic

  6. te simţi mai bine acum că te-ai descărcat? da? noah, mă bucur. e drept că aş prefera să nu mai laşi comenturi pt că nu mi-eşti simpatică deloc, da’ şi dacă le laşi, n-o să mor. have fun.

  7. Carmen: pentru că nu le-am moderat niciodată şi nu o să-mi schimb acum obiceiul din cauza unei persoane. 🙂

    ştii care-i partea tristă în povestea asta? că acum câţiva ani, pe când lucram la ADR, i-am arătat fetei ăsteia tocmai acea empatie şi deschidere de care vorbeşte, ajutând-o fără resentimente cu o chestie. nu a înţeles nimic şi s-a comportat şi mai urât după. că vine acum şi îmi zice chestii de-ale ei chiar nu mă mai impresionează.

    ştiu că e urât să apară discuţii şi certuri de-astea între femei pe un blog, da’ nah, e viaţă în stare pură, nealterată. şi, vorba aia, nu sunt nici eu perfectă oricât de bitch aş fi 😀

  8. Ioi tu! Apăi mie totdeauna mi s-o părut că eşti teribil de timidă. Adică că eşti tăioasă să nu se vadă că eşti timidă. Ia coordonează-mă la ceva, să verificăm!

  9. Eclectical: timidă?? iooooi, ce bine sună asta. cumva romantic. mi-ar plăcea mult să fiu timidă, doar că nu-s. sau îs? nicio eu nu mai ştiu

    val: da. nu mă plâng. doar că nu mai am chef de scris… şi chiar îmi pare rău că nu mai am… 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published.