14

dor de trecut

…am început să urăsc postmodernismul, deşi s-ar putea spune că sunt o reprezentantă tipică a lui. mă deranjează însă din ce în ce mai mult această permisivitate a jocului liber în orice sector – discurs, literatură, relaţii, iubire etc., iar toleranţa, corectitudinea şi înţelegerea asta pentru toţi şi toate, dusă la extrem, mă scârbeşte din ce în ce mai mult.

în plus, nu-mi place deloc că s-a pierdut dorinţa acumulării emoţionale şi intelectuale treptate, că se ard etapele esenţiale, că se demitizează şi că se deconstruieşte la nesfârşit. chestia asta o resimt cel mai acut atunci când vine vorba de relaţiile între oameni. nimeni nu mai are răbdare să aştepte să-şi clădească relaţia şi să facă acele mici compromisuri esenţiale. cum ar veni, să facă pe dracu’n patru ca lucrurile să meargă.

se trece cu o mult prea mare uşurinţă dintr-o cuplu în altul şi asta sub pretextul că toţi merităm ce e mai bun şi sub motivul declarat că suntem în căutarea sufletului-pereche. evident, dacă se poate să dăm de el ieri. ei, bine, nu se poate, dar nimănui nu pare să îi pese de asta. partenerii se abandonează unii pe alţii cu relaxarea cu care aruncă o hârtie la coş, ca să nu mai spun că se înşeală şi se jignesc cu o dezinvoltură incredibilă.

or eu m-am săturat de toate astea. a ajuns să-mi fie un dor cumplit de lucrurile aşezate. am nostalgia limbajului unic. duc lipsa respectului faţă de normele sociale şi faţă de omul de lângă tine. tânjesc după onoare, curtoazie, etichetă şi politeţe sinceră. şi cred din ce în ce mai mult în acel depăşit ”aşa ceva nu se face”.

iar dacă ăsta e semn că am îmbătrânit, atunci îmi doresc să ajungeţi toţi la fel de bătrâni ca mine. ne-ar fi mai bine.