L-am certat. Mă rog, nu chiar. Doar am urlat un pic la el. Şi nici chiar urlat, cât scris pe messenger. Apăsat şi plin de revoltă. Pentru că – nu-i aşa? – atunci când îţi iei un animal trebuie să ai grijă de el. Să stai acasă, nu să te duci în fiecare weekend pe coclauri şi să-l laşi altora. Mai ales când e pui mic şi încearcă şi el să-şi găsească locul. Vrei să-l stresezi să-ţi moară? Vrei să-i iubească pe alţii mai mult decât pe tine? Nu poţi să te arăţi responsabil, dacă tot ai făcut pasul ăsta? Şi nu te mai căuta acolo unde nu eşti. Pentru că eu ştiu mai bine decât tine că nu eşti acolo unde tot te arăţi lumii. Tu eşti ce ştiu eu că eşti, nu ce crezi tu că eşti….
Am zis tot ce aveam pe suflet. Cu obidă. Şi un pic de răutate. Şi multă păsare. Pentru animal, fireşte. Iar după ce m-am descărcat, am ieşit în oraş şi am povestit altora ce am făcut. Îţi dai seama că nu din cauza animalului l-ai certat, nu?, mi s-a spus.
Am râs amar şi mi-am dat seama. Mi-am dat seama că l-am certat pentru toate zilele în care nu a vorbit cu mine, pentru toate deciziile proaste luate în ce ne priveşte şi justificate superficial, pentru toată nepăsarea faţă de ce am vrut eu, pentru toate plecările şi ne-venirile, pentru momentele infinite în care nu am mai râs împreună, pentru muzicile minunate pe care nu mi le-a mai trimis, pentru cele şase seri de Crăciun în care nu ne-am uitat împreună la LOTR, pentru nenumăratele şosete cu dungi pe care nu am mai putut să i le mai cumpăr, pentru mâncărurile de se te lingi pe buze de care m-a vitregit, pentru dimineţile calde de început de an pe care nu le-am lenevit împreună, pentru sutele de nopţi de amor care nu au mai fost, pentru vacanţele vesele pe care nu le-am trăit deodată, pentru singurătatea la care m-a supus fără să îmi doresc.
După care mi-am cerut iertare. Nu că ar mai fi contat.