11

Falsele mele amintiri

În afara faptului că nu ştiu să păstrez un secret (în fapt, eu consider că de-aia e secret ca să fie spus, altfel îşi pierde menirea şi rostul, ca să zic aşa), mai am câteva defecte majore pe care mi le ştiu şi mi le recunosc, dacă mi se cere. Sau chiar dacă nu mi se cere, ca acum. Spre exemplu, îi judec în permanenţă pe ceilalţi şi mi-e foarte greu să nu o fac, oricât mi-aş dori asta. Aşa îs croită – să judec. Mi se pare firesc, la îndemână şi chiar necesar. Ba uneori îmi chiar place.

Apoi, am un fel de sinceritate radicală extrem de jignitoare, de care abuzez de foarte multe ori şi pe care, efectiv, nu prea vreau să o las deoparte. Mi se pare că n-aş fi eu dacă nu i-aş zice omului verde în faţă ce cred despre el. Când eşti gras, îţi zic că eşti gras. Când arăţi rău, îţi zic foarte limpede că araţi a dracu’ şi aşa mai departe. Iar asta se combină exploziv cu faptul că sunt convinsă că mulţi oameni sunt limitaţi intelectual şi îi tratez ca atare.

Mda. Nu sunt chiar o delicată, cum ar veni. DAR, cu toate caracteristicile de mai sus, care ar fi trebuit, în mod normal, să mă seteze pe o percepţie corectă asupra mea însămi, până de curând (mai exact până ieri seară), eu credeam despre mine că, atunci când am lucrat în presă, am fost un om de echipă foarte mişto şi foarte de treabă. Ei bine, aseară o fostă colegă de breaslă (mai tânără ca mine, evident) m-a adus într-o altă realitate. O realitate în care, se pare că am fost, citez, bitchy! O bitch de care internii de la Ziarul Clujeanului se speriau şi se fereau şi de la care nu îndrăzneau să ceară sfaturi pentru că nu li se dădeau cu o atitudine adecvată şi maternă, ca să zic aşa.

Se pare că îi certam mai mult decât îi învăţam şi nu aveam răbdarea necesară de a le arăta calea, spre desoebire de altă colegă care avea un stil mai educativ şi mai calm. Well, partea cu răbdarea mi-o recunosc întrucâtva. Nu am răbdare cu oamenii care nu se prind repede de cum stau lucrurile. Cred că un ziarist trebuie să se prindă repede şi să înveţe din mers. Şi mai cred că trebuie să aibă o cultură generală solidă, pentru că altfel nu poate lega idei, cuvinte, emoţii, şi nu poate înţelege titlurile bune, darămite să le mai şi dea.

Or, dacă simţeam că aptitudinile astea nu există în tinerele speranţe, se pare că îmi pierdeam răbdarea şi mai ridicam şi vocea. Nu m-am simţit prea bine aflând asta, dar ce m-a supărat mai tare e că eu nu am aceste amintiri. Da’ deloc! Să luăm un exemplu. La un moment dat, am fost editor al unui supliment de shopping al ediţiei de Transilvania a ziarului Evenimentul Zilei. Aveam vreo două-trei fete în subordine pe care le coordonam şi editam. Nu erau cele mai bune ziariste din lume, dar, după o vreme, le-a luat locul o anume Mădălina. Amintirile mele despre ea sunt următoarele: am lucrat doar două săptămâni împreună, mi-a plăcut de ea, am conversat extrem de puţin şi ne-am înţeles relativ ok pentru că ştia cu ce se mănâncă presa scrisă şi mi-era simplu să o editez .

Asta am crezut ani buni până aseară. Realitatea a fost însă alta. Se pare că am lucrat mai mult de două săptămâni împreună (?!?!?!) şi fata, de fapt, mă ocolea cât putea, pentru că eu eram, cum am zis, bitchy. O certam din te miri ce. Când mi s-a spus asta ieri, am fost incredibil de uimită. E drept că aşa mi s-a explicat de ce, odată ajunsă la Bucureşti, m-a conturat în culori urâte celor care întrebau de mine, dar practic nu asta mă supără, ci faptul că nu aşa mă amintesc eu pe mine.

Aşa după cum mie, una, mi se pare că am devenit din ce în ce mai acră şi ciufută în ultimii ani, pe când lumea spune că sunt din ce în ce mai prietenoasă. Sunt cu totul şi cu totul confuză. Cine am fost şi cine sunt eu, până la urmă? Cea pe care eu mi-o amintesc sau cea pe care şi-o aminteşte lumea? Şi cum naiba ies din această dilemă?

PS: Poza e doar de amuzament. Evident că nu vă cred pe voi idioţi 😀