Ce-am mai făcut de când nu am mai scris

spre Valencia

Nu cine ştie ce mari minuni. Spre exemplu, mi-am schimbat de vreo trei ori culoarea părului animată de profunda dorinţă de a ajunge să-l am gri spre alb, dar nu e să fie. Raluca, tipa care se joacă cu vopselele prin părul meu, spune că nu-mi voi vedea dorinţa împlinită deoarece părul meu are legea lui stupidă când vine vorba de decolorare şi vopsire. Aşa că, în aceste momente de destăinuire, am un fel de culoare a alunei gri, dacă există aşa ceva, la mare potrivire cu irisul ochilor, zice lumea. Peste trei săptămâni însă, la o nouă sesiune de vopsit, nu ştiu ce va ieşi, dar sperăm în oareşce simpatic.

Şi nu, nu sufăr din dragoste, cum aţi crede. Nu asta mă îndeamnă la schimbări, ci o mare plictiseală de propria-mi imagine văzută dimineaţa în oglindă. Îmi doresc să arăt a altcineva. Nu ştiu a cine, dar în niciun caz a eu. Mi-a fost destul mie cu mine, nu m-am dovedit cea mai decorativă investiţie, aşa că încerc să schimb câte ceva pe ici, pe colo. Nu-mi iese, evident, dar strădania asta îmi mai umple timpul şi mintea.

Ce-am mai făcut în afară de această superficialitate? Am muncit încercând să fiu ce nu sunt din punct de vedere profesional. E obositor să trebuiască să dovedeşti mereu câte ceva celor din jur care, chiar dacă au trecut doi ani de când faci meseria pe care o faci (adică aia de PR), încă te mai consideră ziaristă. Nu că nu mi-ar plăcea să fiu ziaristă. Mi-ar plăcea chiar foarte mult dacă aş fi într-un alt timp şi întru alt loc, dar cum nu sunt într-un alt timp şi întru alt loc, trebuie să lupt pentru fiecare minut de recunoaştere piaristică. Nu ştiu dacă chiar merită atâta zdroabă, dar dacă am intrat în horă, musai să o joc.

Într-una din pauzele luptei pentru recunoaştere, am fost până la Valencia, da’ nu singură, ci cu toată agenţia, aşa cum se întâmplă în fiecare an. E un obicei al casei, instaurat de şefa noastră, şi e chiar foarte mişto. Eu am prins până acum Toscana şi Valencia, dar agenţia a mai fost în Veneţia, Roma, Barcelona, Elveţia, Bruxelles, Viena, Budapesta, Praga. În ritmul ăsta, bag sama că vom ajunge să facem toată Europa împreună. Vis, nu? 🙂

Revenind la Valencia – a fost o foarte izbutită excursie într-un foarte izbutit oraş. Mi-a tihnit din plin, chit că m-am întors cu bătături în tălpi (am umblat pe jos în trei zile cât nu am umblat în trei ani) şi arsă de soare precum tractoriştii. Nu mi-am cumpărat absolut nimic pentru că în cele două ore rezervate shoppingului m-a apucat depresia (nimic nu stătea bine pe mine şi nimic nu mi se potrivea). Am văzut însă tot ce se putea vedea, începând cu albia-parc a râului Turia şi terminând cu Oraşul Artelor şi al Ştiinţei. Plus că ne-am mai dat vreo trei ore şi cu catamaranul pe Mediterana şi mi-a şi făcut o chinezoaică masaj în tălpi.

După Valencia a urmat Timişoara, unde s-a ţinut o conferinţă de comunicare, PR beta pe numele ei. M-am dus din foarte multă curiozitate, dorind să văd cam cum stau lucrurile pe piaţa asta şi ce mai zic vârfurile comunicării. Şi am văzut. Şi am şi concluzionat: lume multă, oameni puţini.

Ei bine, cam asta s-a întâmplat în ultima mea vreme. De fapt, nu. Am mai făcut ceva. La rugămintea unui prieten, Puşu, am început să scriu un soi de articole pe un blog de turism proiect media, cluj.travel, texte care pornesc de la filmele care îţi provoacă dor de ducă. Asta deoarece eu văd cel puţin un film pe zi, aşa că prietenul meu a presupus că am de unde scoate 2.000-2.500 de semne pe săptămână. So, dacă vreţi să vedeţi ce mi-a ieşit, daţi un ochi aici când aveţi chef. Poate chiar vă place. 🙂

8 thoughts on “Ce-am mai făcut de când nu am mai scris

  1. Zilele trecute am răscolit internetul după tine şi m-m liniştit (când ştiam că eşti la Valencia). Mie îmi lipsesc poveştile cu filme din albumul foto de pe FB!
    Poveştile cu filme care provoacă dor de ducă apar doar o dată pe săptămână 🙁

  2. am zis că 100 sunt suficiente, altfel o să se prindă lumea că-s o ciudată care nu face nimic cu viaţa ei în afară de a se uita la filme 🙂

    în plus, am reînceput să mă uit mai mult la seriale şi ăstea nu se prea pot povesti.

  3. adică eu şi mulţi alţii suntem nişte ciudaţi? măcar unul e săptămână, zău aşa! şi eu de unde ştiu la ce fime să mă mai uit?

  4. monica: ok, ok, le reiau 😀 da’ ciudaţi tot suntem 🙂

    Oana: na, asta e o problemă. am fost plecată o săptămână din ţară şi din Cluj, iar după ce am venit nu mi-am văzut capu’ de treburi şi nu am apucat să scriu. încerc să recuperez săptămâna asta.

Leave a Reply to Prietenu' Cancel reply

Your email address will not be published.