6

adevarul lui brouwers

…”cel mai bun lucru pe care oamenii si-l pot dori unul altuia este sa nu inceapa sa se iubeasca”. e statusul pe care, de cateva zile, o alta prietena de-a mea, bianca, si-l pune pe messenger. e un citat din “rosu ucigas” de jeroen brouwers, iar ei ii place la nebunie. pe mine ma intristeaza constatarea in cauza, dar nu pot sa nu-i dau dreptate.

atunci cand iubesti, te schimbi. si, cel mai des, in rau. femeile cel putin, o iau razna cu totul. chiar si cele mai calculate, calme si relaxate femei din lume, in momentul in care intr-adevar iubesc devin geloase, suspicioase, posesive si isterice. si daca, de obicei, nu prea iti batzi capul cu chestii de gelozie sau control, atunci cand ajungi sa iubesti cum n-ai mai iubit, faci cele mai reprobabile gesturi posibile. te uiti in mailuri care nu sunt ale tale, citesti sms-uri care nu-ti sunt dedicate, banuiesti, iscodesti, rascolesti lucruri care nu trebuie rascolite…

bineinteles ca am facut si eu asta. si nu cred ca exista vreo tipa care sa nu fi facut, macar o data, ceva de genul asta. mda… acum cand ma gandesc retroactiv, am fost o pacoste. nici macar eu nu m-as fi iubit, daramite altcineva. e drept ca am si avut motive, dar mi le-am si cautat. de parca faptul ca iubeam mi-ar fi dat toate drepturile posibile. (regula: faptul ca iubesti nu-ti da mai multe drepturi asupra celui pe care il iubesti decat au altii). din acest motiv, brouwers are dreptate. atunci cand NU incepi sa iubesti, esti fericit. iar asta suna al naibii de trist.

3

globalizare de alimentara

…odata cu deschiderea multasteptatului cora, mi-am adus aminte ca urasc supermarketurile. la fel de mult ca si mall-urile, de altfel. genul asta de comert imi da senzatia clara de indobitocire a “maselor largi, populare” si de pierdere a identitatii. eu prefer sa iau painea de la brutarie, vinul de la vinoteca, merele de la aprozar, iaurtul de la magazinul napolact si ziarul de la chioscul de ziare. asa cum imi placea cand in olanda plateam cu guldeni, in franta cu franci si in spania cu pesetas. e poate superficial sa fac asocierea intre globalizare si supermagazinele astea, dar pentru mine cele doua notiuni se aseamana foarte mult. e aceeasi “unitate prin diversitate” in ambele. absolut de plict.

ps: bunul simt imi zice ca ar fi  trebuit sa scriu despre subiectul zilei, vosganian. mi s-a facut lehamite insa de toata vanzoleala asta, chit ca initial m-am enervat cand am vazut cum suntem luati de prosti pe fatza. peste noapte, exact in momentul cheie, apar niste “dezvaluiri de senzatie”. ma leshi…..

12

romani de top

…lavinia (una dintre prietenele mele, cea mai frumoasa, de altfel) are o mare dilema: cu cine sa voteze pentru cel mai mare roman? pana acum, eu nu am fost preocupata de acest subiect pentru ca, asemeni lui scripi, nu ma prea dau in vant dupa topuri. e o foarte buna gaselnita de presa care face rating, provoaca dezbateri, genereaza pasiuni si mai educa pe ici, pe colo, dar e imposibil (si chiar nedrept) sa faci astfel de clasificari. dar, zilele trecute, aflandu-ne in fatza unor cani cu vin fiert si mere, din empatie pentru preocuparile prieteniei mele si ca sa ii mai ostoiesc din zbucium, m-am gandit un pic la fiecare dintre cele 10 personaje, in speranta ca o pot lumina. deci:

antonescu – a luptat el impotriva comunismului, dar hotararea de a deporta evreii basarabeni si bucovinieni nu se identifica defel cu spiritul romanesc, indiferent de motivele stiute si nestiute care au stat la baza deciziei.

brancusi – un talent indiscutabil care poate deveni cu usurinta chiar brand de tzara, dar este perceput de restul lumii mai degraba francez decat roman. si pe buna dreptate. e ipocrit sa ni-l revendicam acum dupa ce i s-a trantit usa in nas la vremea respectiva.

carol I – este maretz, fara doar si poate, si e mai roman decat multi romani. dar este de-a dreptul ironic sa-l numesti “cel mai mare roman” pe un neamt. daca tot e sa dam acest titlu, atunci macar sa alegem un bastinas, ce naiba…

nadia comaneci – cea mai mare gimnasta a tuturor timpurilor, se spune, si singura din lista de fatza pe care o cunoaste sigur o lume intreaga ca fiind romanca. ar fi o buna alegere daca vrem sa ne percepem ca un popor de sportivi. ceea ce nu suntem.

eliade – spirit de geniu, parese nominalizat de doua ori la premiul nobel pentru literatura, cel care a resacralizat lumea, ai putea spune etc etc… dar cati dintre romanii din satele si catunele tarii au habar despre cine e vorba si se identifica cu el?

mihai viteazu – abil conducator militar si de temut la vremea lui, dar partea asta ca ar fi planuit unirea si ar fi avut “constiinta apartenentiei la acelasi neam” a romanilor din cele trei principate, nu o cred. era mai degraba un boier care vroia cat mai mult pamant si pe care taranii nu l-au iubit.

stefan cel mare – e un personaj desprins parca din romanele cavaleresti. se bate cu oricine ii ameninta independenta, este foarte iubaretz, este darnic cu bisericile. plus ca mai are si “cel mare” in nume, asa ca e ca si inscaunat in titlu. doar ca nu poti vorbi de romania in sec XV. el a facut ce-a facut pt moldova. s-atat.

wurmbrand – sincera sa fiu, despre el nu am auzit decat cu ocazia acestei campanii. mult mai cunoscut imi e elie wiesel, tot evreu, tot in romania nascut, si care cica e posibil candidat la presedintia israelului. dar wurmbrand… n-am cum sa il consider mare roman daca nu il cunosc.

eminescu – un desavarsit. pentru multi dintre cei pe care ii cunosc si la care tzin, el este, de departe, cel mai mare. eu insa nu il simt aproape. parca n-ar fi de pe meleagurile astea. asta o fi semnul universalitatii.

cuza – un domnitor remarcabil. bun, cinstit, vizionar, reformator, un politician care a vazut mai departe de propriul interes si, ca dovada, s-a retras cu eleganta de la putere atunci cand a fost obligat sa o faca. este singurul cu care as vota.

lavinia insa, cu siguranta il va alege pe eliade. 🙂

9

exhibitionism virtual

…dragul meu prieten scripi (un tip porno-shic, destept si cu o memorie de elefant totodata), spunea acum vreo doua seri, pe cand ne aflam in insomnia si discutam despre lume si viata, ca blogurile sunt “exhibitionism si work in progress”. nu m-am recunoscut in prima parte a afirmatiei, dar nici nu m-am straduit sa combat cele spuse pentru ca nu le-am perceput ca pe o critica la adresa celor care isi pun mintea pe un blog. era o simpla constatare, fara de rautate sau dezaprobare. (n-avea cum fi altfel dat fiind ca scripi este un admirator neconditionat al oricarei manifestari care, printr-o forma sau alta, poate fi legata de sex. 🙂 ). dar azi m-am ciocnit din nou de aceeasi afirmatie, de data asta citind editorialul lui umberto eco din business magazin. aducand pe tapet o polemica din presa italiana, eco aminteste spusele unui poet laureat care considera mare parte din poezia de pe internet “exteriorizari emotionale ale prostilor satului”, iar blogurile “facute in principal de exhibitionisti”. nu sunt chiar atat de citita incat sa-mi dau seama cine e poetul in cauza si nici nu cred ca scripi l-a rasfoit in prealabil ca sa-i copieze spusele. faptul ca am intalnit aceeasi afirmatie la un interval de doua zile, la doua persoane diferite (trei, de fapt, ca eco parea a fi de aceeasi parere) m-a pus pe ganduri. sunt oare exhibitionista si aceasta este forma in care am ales sa ma manifest? mai exact, sunt maniaca in a ma expune ostentativ in public, in dorinta de a obtine admiratia celor din jur? evident, nu scriu doar pentru mine si evident, imi place cand plac, dar in ce masura acest lucru este rau (pentru ca, spre deosebire de nuditate care nu deranjeaza publicul, exhibitionismul deranjeaza si este perceput ca un lucru negativ)? in acest moment, nu am un raspuns. insa mi-e greu sa ma percep ca o exhibitionista. am doar un blog. s-atat.

1

nepricepere

…marturisesc: n-am fost impresionata de fotografiile lui rene burri. cu toata celebritatea elvetianului, din toata expozitia pe care a vernisat-o azi la casa matei nu stiu daca mi-as fi ales vreo 3-4 pe care sa imi doresc sa le duc acasa. e drept si ca nu sunt o cunoscatoare in ale fotografiei, chit ca imi place extrem de mult. nu pot face eseuri sau analize pe tema asta, nu pot vorbi despre concepte, tehnici, abordari sau alte cele. dar stiu foarte bine cand ceva imi place sau nu. iar expozitia lui burri nu mi-a prea placut. nu mi-a atins nici o coarda sensibila, ca sa zic asa. m-am uitat o vreme la imaginile cu picasso si che guevara, (atat de citate de presa), gandindu-ma ca doar-doar voi gasi minunea din ele. n-a fost sa fie. o fi ceva in ele din moment ce sunt atat de celebre, dar ce? mie imi place, de exemplu, mai mult fotografia facuta lui picasso de roberto capa, aia in care pictorul are in mana o imensa umbrela de soare, cu ciucuri, pe care o tine deasupra unei femei ce se plimba pe plaja. sau cea facuta de doisneau, in care picasso apare cu tricoul de marinar. iar guevara cu trabucul in gura nu e chiar o exceptie, dat fiind ca si roberto salas are cateva cadre cu el comandante cam in aceeasi ipostaza. bineinteles, ca oricine stie ceva mai multe despre fotografie decat mine, poate sa-mi spuna ca sunt mai mult decat proasta facand astfel de afirmatii. ghinion.

ps: in schimb, mi-a placut rene burri in sine. un adevarat personaj.

2

povesti pentru andi

…astazi e ziua in care ar trebui sa scriu despre sex. asta pentru ca dragul de andi mi se plangea, deunazi, ca jurnalul meu online e deficitar la capitolul asta. (sau eu sunt deficitara? nu mai tin minte… oricum, pana la urma cele doua notiuni se suprapun). revenind. am zis ca scriu despre sex si chiar incerc sa ma tin de cuvant, dupa cum se vede. ceea ce e extrem de greu din doua motive: 1. putine sunt femeile care stiu sa scrie despre partea asta a vietii fara sa fie siropoase si penibile, iar eu nu cred ca fac parte din aceasta categorie. 2. viata mea sexuala nu e tocmai actualizata, ca sa fiu sincera, asa ca pt detalii pe gustul lui andi ar trebui sa fac o incursiune in memorie si sa accesez niste fisiere ceva mai vechi. (nu dau cifre, dar se poate remarca faptul ca nu am zis “foarte” vechi). si nici in cazul in care m-as apuca sa deschid sertarele vietii, nu stiu daca andi ar fi multumit. caci pe langa picanteriile absolut necesare unei astfel de povesti, andi ar mai vrea sa fiu “autoironica si buruienoasa”. or asta e deja prea mult. nu ca nu as putea sa ma iau singura peste picior (desi situatia in sine e suficient de ironica fara sa o mai cosmetizez eu), si nici ca nu as putea sa scriu murdar, macar in titlu, daca nu pe parcurs (o varianta, spre exemplu, ar fi sugerata chiar de andi – “in pula mea”. un eufemism in cazul meu). dar parca nu se face asa ceva. pe cine intereseaza? sa scriu despre cersafuri, transpiratie, miresme, uleiuri, adancimi, corpuri, forme, orgasme, placeri, uitari si mai stiu eu ce, ar fi doar pe placul ciudatului de andi. care toata ziua doar citeste carti de hartie si virtuale si se uita la filme de arta si nu numai, in minunata lui casa, alaturi de la fel de minunata lui prietena, fara sa aiba contact cu lumea reala, ca noi, ceilalti muritori. or lui pot sa-i povestesc toate astea, la o bere, la urma urmei. daca isi face curaj si iese…

9

tzara de pe shine

…suntem un popor amuzant, fara doar si poate. in tzara lui “mere s-asa” nu stii niciodata la ce sa te astepti, iar asta e absolut fascinant. e o tzara in care, eu una, nu ma plicitisesc niciodata. poate din acest motiv nu as putea trai in alta parte. cine s-ar fi asteptat, de exemplu, ca odata interzis fumatul in trenuri (pentru “alinierea la standardele uniunii europene”, evident), romanii vor opri sageata albastra (nu orice tren, cum ar veni, ci tocmai sageata!) in plin camp si se vor da jos cu mic, cu mare, sa traga o tzigara? nimeni, de buna seama. ei, iata ca au facut-o. parca ii vad cum coboara grabiti, cu tigarile aprinse inca de pe scarile trenului si sporovaiesc revoltati pe marginea sinelor despre regulile stupide impuse de ue. dupa care strivesc chistocurile cu varful piciorului, scuipa cu naduf langa si se urca inapoi, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. ca si cand trenul ala nu ar fi trebuit sa ajunga la timp, intr-o gara. intelege vreun strain ceva din asta? ma cam indoiesc. cel putin amicul meu olandez, gerben, n-a inteles nimic. si nu i-a venit nici macar sa zambeasca de intreaga situatie, daramite sa rada din tot sufletul. eu insa, marturisesc, m-am distrat foarte bine. e o situatie atat de tipic romaneasca incat nu am cum sa o condam. de ce as face-o, in fond? genul asta de chestii pe care le poti numi oricum, inclusiv stupide, cred eu ca ne definesc. nu suntem nici pe departe civilizati si mi-e greu sa cred ca vom fi vreodata. cel putin nu in felul in care inteleg civilizatia occidentalii si romanii care se tin cosmopoliti. dar avem o oarecare savoare care mie imi place teribil. mi se pare normal sa se opreasca trenul in camp pt o tzigara? nu. dar prefer sa existe un loc pe lumea asta unde sa intample astfel de lucruri anormale, caraghioase si cu fundu-n sus, decat sa fim toti o apa si un pamant, precisi, corecti din punct de vedere politic si seci. si daca e tot e sa existe un astfel de loc nelalocul lui, atunci, da doamne, sa fie romania.

5

minor swing

…de vreo trei saptamani asist la nasterea unei trupe de jazz. este vorba despre trei elevi de la liceul de muzica – un violonist (radu dunca), un chitarist (marian balan) si un contrabasist (dumi), care iubesc jazzul interbelic, sunt al naibii de talentati si care s-au apucat de cantat initial pe strada. acum au reusit sa isi gaseasca adapost intr-o cafenea din centru, pe nume bellini. intre timp au schimbat si vreo trei nume – trio nu-stiu-cum, bellini band, sin techo jazztics… acum s-au oprit la varianta scurta a celui din urma, ‘jazztics’. sper sa ramana aici pt ca deja devin confuza. ca sa nu mai spun ca saptamana trecuta si-au mai adaugat un om in trupa – un oboist (vali), asa cam ori de cate ori ma duc sa-i ascult, nu stiu exact peste cati voi da si cum se vor numi. stiu insa sigura ca voi avea parte, de fiecare data, de un ‘minor swing’ pe cinste. si, bineinteles, de un… ceardash, pentru ca intotdeauna se gaseste cineva din cafeneaua cu pricina (una extrem de fitzoasa, de altfel) care, la finalul celor 40 de piese de jazz, sa ceara un ceardash drept bis. n-am inteles niciodata de ce. cu siguranta, ceva imi scapa din viatza asta…

ps: am uitat sa spun ca violonistul este castigator al ‘lirei de aur’. de-aia ii iese ceardashul atat de bine 🙂

3

prin cenusa imperiului

…totdeauna mi-a placut muzica populara evreiasca. ba chiar si evreii ca natzie mi-au fost pe plac, pana nu au sarit calul cu bombardarea libanului. (in paranteza fie spus, nu am fost, insa, niciodata incantata de faptul ca toata lumea trebuie sa aiba grija ce si cum vorbeste de holocaust ca nu cumva sa ii jigneasca. e suparator, totusi, sa vezi cum doar de mortii lor are un Pamant intreaga grija. e condamnabil ce li s-a intamplat, intr-adevar, dar sa ma ierte d-zeu, pentru nativii americani care au fost, la randul lor, decimati pe capete, nimeni nu-si cere niciodata scuze, spre exemplu. in plus, nici acei putini amerindieni care au mai ramas nu ridica vreodata pretentii ca si popor si nici nu-i baga nimeni in seama). dar, revenind, muzica evreiasca imi place si din acest motiv am fost in seara asta la casa tranzit unde concerta vienna klezmer band, o trupa de evrei austrieci, unguri si rusi. si am reusit sa ma enervez. mai exact, m-am simtit ca un roman sarac in imperiul austro-ungar, atat de sarac incat nimeni nu-l baga in seama. de ce? pai, de-aia pt ca liderul trupei vorbea in germana cu publicul dupa fiecare piesa, iar traducerea era in maghiara. si atat!! iar eu, imi cer scuze cu umilinta, dar nu stiu nici maghiara si nici germana. asa sunt eu, mai proasta. nu se prind limbile aspre si bolovanoase de mine, oricat ma straduiesc. in prostia mea nu mi-a venit, totusi, sa cred ca nu era asigurata traducerea in engleza, de exemplu, ca in romana nu indraznesc sa mai am pretentia. (ma intreb, totusi, nu s-au gandit oare organizatorii ca vor fi romani in sala, tinand cont ca era un concert ce avea loc… surprise!… in romania?). norocul meu a fost ca am stat langa loli, tziganul ungur care tzinea ore de romanesh, pe vremuri, in music pub, asa ca am avut parte de translator. in romaneste, ca nici romanesh nu stiu. inca.

…macar de-ar fi fost un super concert, da’ n-a fost.

…si, uite-asa, cu faze de-astea se duce toleranta mea pe apa sambetei.

2

ziua cu ploaie

…nu inteleg de ce oamenii isi parcheaza masinile pe trotuar si mai ales de ce naiba le aseaza pana langa zidurile cladirilor in loc sa le puna, frumos, langa bordura. si mai ales cand ploua, ca azi, de exemplu… oare isi inchipuie ca in felul asta stresinile de deasupra le vor feri de apa din ceruri?? sincer, ma cam indoiesc. la o adica, parcatul asta pana in buza casei e o lipsa de respect vizavi de umblatorii ca mine. din cauza asta imi vine uneori sa iau un cui si sa zgariu toate masinile care troneaza pe trotuare. n-as rezolva nimic, dar macar mi-as descarca frustrarile…

…maica-mea are o pasiune pe care nu o pricep defel: ceasurile. daca ar fi dupa ea, ar pune cate un ceas in fiecare camera, pe fiecare perete, pe fiecare masuta si inclusiv in baie (unde, de altfel, a si intentionat sa puna unul, ca sa stie cat timp trebuie sa stea in cada atunci cand face nu stiu ce fel de baie (?!?!) noroc ca am oprit-o la timp). vrea sa stie mereu cat e ora, de parca s-ar teme ca nu mai are suficient timp pe Pamantul asta. azi, de exemplu, a mai cumparat un ceas pe care are de gand sa il aseze “undeva pe veranda”. nici nu vreau sa ma gandesc unde anume pe veranda. partea proasta e ca nici nu pot sa-mi dau cu parerea despre noua ei achizitie (care, intre noi fie vorba, e un kitsch absolut), ca s-ar supara foc pe mine. asa ca nu-mi ramane decat sa stau sa privesc cum ne invadeaza ceasurile. care mie, una, nu-mi plac defel. da’ defel. nu am avut, nu am si nici nu o sa am niciodata asa ceva. nu am nevoie de ele ca sa ma trezesc dimineata, nu am nevoie de ele ca sa fiu la timp in diferite locuri, nu am nevoie de ele ca sa stiu cand au trecut cele 3 minute de fiert ouale, nu am nevoie de ele deloc… si nu-mi plac nici macar ca si bijuterii si nu inteleg de ce se investesc bani seriosi in astfel de accesorii. de regula, cei care achizitioneaza astfel de mecanisme la preturi astronomice sunt cei care intarzie la orice intalnire, se lasa asteptati pentru ca statutul le permite. s-atunci la ce bun sa investeasca in ceasuri?? sa nu mint: imi plac ceasurile din turnurile bisericilor. atat.

…una din stirile zilei: “becali isi pune clante de aur la usi”. “daca il tzine”, ar zice prietena mea, letitia. pai, il tzine, de buna seama. dar nu asta e problema. pentru mine, definitoriu pt ce se intampla in tara asta nu e atat stirea in sine, ci modul in care i-au fost livrate acasa clantele de aur: ambalate in… ziar.

…aseara am avut parte de un desfatz muzical. pornisem cu letitia aiurea prin oras (era seara, cald si liniste) si, ca intotdeauna aproape, ne-am oprit o secunda in insomnia, la o poveste. n-am stat pret de 10 minunte, cand a intrat florin octavian (un filosof local, de formatie germana, traditionalist ortodox din cate am observat, mare iubitor de wagner si jucator de sah mental, printre altele), si cu aerul lui bonom, de mos craciun, s-a asezat langa noi, la pian, si a inceput sa cante. bach – preludii si fugi din clavecinul bine temperat. si nu a cantat rau defel. ba din contra. m-am umplut de bine ascultandu-l. partea proasta e ca totul n-a tinut decat vreo juma’ de ora, caci am uitat sa spun ca in Insomnia, dupa ora 22, nu mai ai voie sa canti. se supara vecinii.