10

motanul oscar

…ma fascineaza peste poate motanul oscar. de cand am citit vineri stirea, ma trezesc gandindu-ma asa, pe nepusa masa, la pisicul care simte cand li se apropie unora ceasul mortii. imi pare un foarte bun personaj de roman si mai ca as scrie macar o povestire cu el. cred ca oscar, motanul-calauza, ar avea sansele sa devina la fel de celebru ca ludicul behemoth al lui bulgakov, daca si-ar pune cineva in gand sa-l treaca pe hartie. nu eu, evident, pentru ca la mine astfel de idei raman, din diferite motive, la stadiul de idei.

mi se par insa magice mecanismele prin care oscar reuseste sa simta moartea si nu inteleg de ce este atras de ea. pisici atrase de boala am mai vazut, dar de moarte nu. spre exemplu, pisica mea – o birmaneza batranica daca ma iau dupa acte, dar foarte in forma altfel – isi da seama cand sunt bolnava si isi face prezenta in camera mea foarte repede. ba mai mult, insista sa se inghesuie langa mine in pat in astfel de momente. altfel, nu isi petrece timpul cu mine defel si are cu totul alte locuri preferate de dormit sau de stat. oscar, in schimb, are altfel de gusturi. morbide, de-a dreptul.

ma intreb daca mi-ar placea sa-l am aproape, totusi.

21

prietenilor mei

…in ultimele trei saptamani, cei apropiati mie s-au interesat in diferite moduri despre viata mea sentimentala. ce fac, cu cine sunt daca sunt, daca nu sunt de ce nu sunt etc. discutiile incepeau diferit, mai subtil, mai direct sau chiar mai vulgar, in functie de interlocutor: “parca te-am vazut cu…. sunteti iar impreuna?” (eta), “nu ti-ai gasit pe nimeni?” (ionut), “da’ tu cu cine mai esti?” (fumi), “cu cine te mai f… lately?” (scripi), “nu iti gasesti un barbat or something ca sa fii si tu gospodina?” (dacian), “cum stai cu viata amoroasa?” (pushu), “ceva nou in viata ta?” (carmen) etc. pt ca toti acestia si altii, la fel de curiosi, imi citesc blogul, iar eu, una, m-am cam saturat sa ma tot explic, postez aici situatia mea amoroasa ca sa nu mai existe niciun fel de dubiu:

doamnelor si domnilor, sunt singura. iar motivele sunt urmatoarele:

– pentru ca nu ma intereseaza barbatii mai tineri sau mai batrani cu mai mult de 3-4 ani decat mine, iar toti cei care sunt de treaba si s-ar incadra intre limitele bune sunt dati

– pentru ca sunt plina de fitze, pretentioasa si “alegatoare” si nu imi place niciun tip dintre cei “liberi” care ma intreaba de sanatate

– pentru ca nu imi place statutul de amanta si nici nu ma tenteaza sa stric relatii

– pentru ca imi place sa fiu singura mult mai mult decat imi place sa fiu nefericita

– pentru ca sunt o tipa dificila, carcotasha, afurisita si nimeni nu sta prea mult langa mine

– pentru ca sunt comoda si nu am chef de responsabilitati

– pentru ca nu vreau sa ma duc in alt oras unde oferta masculina ar putea fi mai bogata

– pentru ca asa e sa fie

etc.

no, multumiti?   😀

10

ieri am fost proasta

…dupa ce fac pe desteapta si critic jurnalistii care scriu calchidichi in loc de halkidiki, ieri ma trezesc ca scriu intr-un articol vodaphone in loc de vodafone. si asa a aparut azi in ziar. n-am observat eu, n-a observat corectura, dar au observat cititorii. nu m-as mira sa observe si careva de la vodafone si sa ma traga de urechi. sa-mi fie rusine si sa ma invat minte sa imi tin altadata gura. 🙁

8

un sfarsit gresit

…harry potter ar fi trebuit sa moara, chiar daca rowling si-ar fi ridicat in cap toti copiii planetei plus apartinatorii acestora. in afara faptului ca astfel i-ar fi invatat pe astia mici ca viata e nedreapta si sa faca bine sa nu se astepte la minuni (o foarte buna lectie, de altfel), moartea lui potter ar fi facut o posibila continuare muuult mai interesanta. asa, cu incheierea siropoasa in care copiii lui potter si malfoy sunt asemanatori parintilor, viitorul e previzibil si, oarecum, de plict. daca harry potter ar fi murit, insa, continuarea cartii-minune statea sub semnul intrebarii si era si mai abitir asteptata de public. un univers intreg s-ar fi intrebat: “cum il va readuce rowling pe potter in scena”?

il va invia printr-o intorsatura de condei sau ii va inventa un frate geaman pierdut si regasit si care, printr-un oarecare miracol, ar avea aceleasi abilitati vrajitoresti ca si harry? sau, in alta varianta, geamanul nu ar fi fost priceput la nimic si ar trebui sa o ia de la capat cu invatatul vrajilor. ba chiar ar fi putut exista doi gemeni potter – unul rau si altul bun, de aici iscandu-se tot felul de probleme si volume noi. sau putea chiar sa nu faca o continuare cu harry potter, ci sa dezvolte alte personaje din cele 7 volume, pe ginny spre exemplu. etc etc etc….

dupa cum spuneam, odata harry potter mort, rowling ar fi avut parte de o adevarata provocare in a gasi continuarea adecvata, copiii ar fi stat cu sufletul la gura, iar casele de pariuri englezesti i-ar fi multumit scriitoarei cu plecaciuni. sfarsitul de fatza insa e dovada unei mari lacune in marketingul potter-icesc (culmea!) si un semn ca rowling se inspira prea mult din clasici precum dumas.

iar in cazul asta nu pot sa nu ma gandesc ca harold bloom are oarecum dreptate.

41

garbarek sax

…sa nu va para rau daca nu ati reusit sa ajungeti la concertul lui garbarek de la garana. n-ati pierdut mai nimic. e adevarat ca va puteati delecta cu trei soluuri de calitate – al bateristului manu katche, al pianistului rainer bruninghaus si al basistului brazilian al carui nume nu l-am retinut si care i-a luat locul lui eberhard weber, bolnav -, dar asta a durat doar cateva minute. in rest… un concert siropos. mie, una, asa mi-a sunat. muzica de pe scena m-a trimis cu gandul la posterele acelea imense si kitschoase cu paduri, cascade sau cu plaje albe cu palmieri pe care alearga tinandu-se de mana un el si o ea, amandoi frumosi, bronzati si fericiti. ca sa nu mai spun ca pe unele bucati m-am chiar plictisit.

am crezut ca sunt eu defecta si nepriceputa, asa ca nu m-am confensat, intr-o prima faza, decat alinei ce ingheta de frig alaturi de mine. nici ea nu s-a aratat mai incantata, ba chiar a definit concertul drept “muzica de film soft-porno”. eu nu am mers asa departe pt ca nu mai tineam minte exact cum suna muzica in filmele soft-porno. :))))) oricum, a doua zi m-am intalnit cu avizatul roland szekely caruia, in virtutea noptilor petrecute impreuna in insomnia, la povesti, nu mi-a fost jena sa ii spun ca nu mi-a placut defel. ma asteptam sa ma desfiinteze, ca un cunoscator al jazz-ului ce e, dar – surpriza! – a fost de aceeasi parere cu mine. spre deosebire de mine, el nu era dezamagit pentru ca nu s-a asteptat la mai mult: “muzica de familie” s-atat.

mie nu mi-a placut, de fapt, nici atitudinea celui despre care se spune ca e cel mai valoros muzician de jazz al europei dupa django reinhardt. a inceput pe la 9.30 nu la 8 cum se stia, nu a scos niciun cuvant, nu si-a prezentat trupa, nu a facut nici cel mai mic gest de apropiere de public. din cate am inteles, contractul prevedea un concert de doua ore si 10 minute in care intrau si doua bisuri, iar ei au bisat o singura data si au cantat, cu totul, doua ore, dupa care au plecat rapid (eu una nu m-am suparat). de ce lor nu le-a placut acolo, nu stiu. probabil pentru ca era foarte frig si erau destul de subtire imbracati. in plus, pianul fusese acordat pe caldura, iar la frig si-a schimbat sunetul si asta nu cred ca i-a incantat prea tare. orsicat… putea spune si garbarek asta macar “buna seara, budapesta!”, daca nu altceva. am si eu pretentiile mele provinciale. :)))))

cam atat cu garbarek. din motive tehnice, eu am plecat sambata dimineata de la garana. probabil ca muzica faina a venit in serile urmatoare. ghinion. 😉

12

un fel de ulisse?

…am profitat de faptul ca aujourd’hui mi-a lasat un comentariu la ultimul articol si am dat o tura prin blogul ei. e o adevarata bucurie sa citesti texte scrise bine, iar fata are o delicatete a scriiturii care mi-a foarte placut. in plus, am gasit acolo niste jocuri simpatice de genul “ce tzara, carte esti?”. din curiozitate, m-am apucat si le-am facut. iaca-ta ce mi-a iesit:

You’re Madagascar! lot’s of people don’t really know anything about you, making you buried treasure of the rarest kind. you love nature and could get lost in it whenever possible. you’re remote and exotic, and the few people who know you value whatever they share with you a great deal. for some reason, you really like the word “lemur”.

You’re ‘Love in the Time of Cholera’! (Marquez) like Odysseus in a work of Homer, you demonstrate undying loyalty by sleeping with a many people as you possible can. but in your heart you never give consent! this creates a strange quandary of what love really means to you. on the one hand, you’ve loved the same person your whole life, but on the other, your actions barely speak to this fact. whatever you do, stick to bottled water. the other stuff could get you killed.  

nu stiu cat de distanta, exotica si comoara ascunsa sunt (ma tem ca nu), dar am constatat acum ca, intr-adevar, imi place sa rostesc cuvantul “lemur”. :)) nu pot spune insa ca imi plac in mod deosebit maimuticile alea. cat despre carte, cu siguranta fumi va fi invidios daca afla, pentru ca e un roman foarte important pentru el. 😉 daca mi se potriveste insa, descrierea… stiu si eu? poate ca, intr-un anumit fel. e drept, caut si eu drumul spre casa ca toti ceilalti ulisse ai lumii, doar ca nu am avut chiar 622 de love affairs, precum florentino ariza. mai e timp… :)))))))

7

eu si parisul

…nu stiu cum se face, dar in ultima vreme parisul imi bate tot mai des la usa. a inceput acum o saptamana cand un vechi prieten mi-a propus sa mergem in toamna la paris, la o expozitie de trenuri. la scurt timp, al optulea barbat mi-a lasat un comentariu la “about me” tot despre paris. ieri, am scris un articol despre posibile curse de avion cluj-paris. iar azi letitia mi-a povestit, foarte incantata, de vacanta ei recenta la paris, oras de care s-a amorezat de-a dreptu’. cu toate insistentele parisului, nu am de gand sa ii calc pragul curand. si asta pentru ca mie NU imi place parisul. e vremea sa explic de ce, ca vad ca se tot inghesuie in viata mea.

l-am vizitat in august 2000, intr-o perioada in care eram indragostita pana peste cap de al optulea barbat. evident, ne-am dus impreuna in orasul de pe senna, plecand din amsterdam cu tgv-ul (a fost o calatorie minunata si am ramas fascinata pana in ziua de azi de trenul ala). ne rezervasem in prealabil o camera intr-un mic hotel din cartierul latin, discret si cu o mica curte interioara, asa ca am plecat inspre paris plina de entuziasm. tanjeam sa vad parisul. tanjeam sa vad notre-dame-ul cocosatului, montmartre-ul lui matisse si degas sau gradinile tuileries. dar mai presus de toate tanjeam a vedea mouline rouge-ul lui toulouse lautrec si atelierul lui brancusi. numai ideea de a fi acolo imi dadea fluturi in stomac, daramite actul in sine. cum ar veni, plecasem spre paris cu cele mai bune intentii si in cea mai buna companie.

si am ajuns. dupa prima zi in paris toate sentimentele bune mi-au fost spulberate. stateam peste drum de notre dame, asa ca nu aveam de ce ma plange de locatie. doar ca circulatia in centrul parisului era data peste cap pentru ca se lucra la canalizare, iar peste tot era praf, galagie si mizerie. orice loc cu oaresce istorie era sufocat de turisti si lumea statea minute in sir la coada pentru a-l vizita. vanzatorii parizieni, xenofobi si scarbiti de turisti, nu se sfiau in a-si afisa sentimentele. montmartre-ul, locul in care speram din tot sufletul sa prind o parte din spiritul parizian, s-a dovedit a fi plin de tablouri kitschoase, ca cele pe care ti le fac pictorii de la noi de la mare. iar cladirile, cu o arhitectura impresionanta de altfel, nu au reusit sa ma emotioneze defel. nu-mi explic de ce.

dar cea mai mare dezamagire am incercat-o in atelierul lui brancusi. nu sunt un fan al cubismului si suprarealismului, asa incat expozitia picasso ce trona in acel an la centre pompidou nu era pe lista prioritatilor mele. dar cum atelierul lui brancusi era langa si de la centru trebuiau cumparate bilete, ne-am infiintat rapid in zona. bineinteles, inainte ii impuiasem capului celui de-al optulea barbat, olandez de felul lui, cu povesti despre genialul nostru brancusi. ajungem la casa de bilete si ii cer tanarului student care lucra peste vara acolo, doua bilete pentru atelierul brancusi. “pentru expozitie nu doriti?”, intreaba el. “deocamdata nu”, zic eu. “dar e picasso”, zice el. “multumesc, nu”, zic eu. “dar de ce doar pentru atelier?”, ma intreaba. “pentru ca sunt din romania”, zic zambind. “si??”, vine replica lui vadit contrariata. uimita, am ingaimat: “pai, brancusi e roman”, dar tanarul in cauza s-a uitat la mine la fel de uimit. in urma discutiei, al optulea barbat incepea sa aiba indoieli vizavi de originea romaneasca a lui brancusi.

l-am tarat spre atelier convinsa ca ii voi dovedi ca am dreptate. ghinion. in imaculatul studio, exemplar aranjat, nu am gasit niciun inscris vizavi de originea romana a lui brancusi. am gasit trecut “brancusi arrive a paris en 1898” (sau 1904? nu imi aduc aminte bine anul) si atat. am dat eu ocol de cateva ori prin studio, uitandu-ma pe pereti si in pliante in speranta ca gasesc ceva scris, dar nimic. nu stiu nici acum daca nu era trecuta chestia asta sau nu am gasit-o eu, tocmai pentru ca o cautam cu atata indaratnicie. oricum, m-am dezumflat instantaneu. si a trebuit sa mai si fac fatza ironiilor celui de-al optulea barbat, care desi stia ca brancusi e de la noi, se distra destul de bine pe seama mea. pe fondul acestei amareli am mers, totusi, sa vedem expozitia picasso si ce mai era pe acolo, dar din multe lucrari eu, una, nu am inteles mai nimic.

cand a venit insa randul moulin rouge-ului, am gasit o metoda prin care sa ma feresc de esec si deceptie. mai exact, am refuzat sa ma apropiu de ea cand am ajuns cam la 200 de metri distanta. asta dupa ce, vreo doua zile, caraisem non-stop ca vreau sa o vad. asa ca, odata ajunsa acolo, am admirat-o de la departare, dar nu am mai facut niciun pas in directia ei. al optulea barbat nu a inteles nici pana azi gestul meu, cred ca l-am si enervat pe moment, dar am fost de neclintit. probabil ca altul in locul lui m-ar fi lasat dracului acolo si s-ar fi carat. de data aia am avut noroc. 🙂

ca sa fiu insa fair-play, a existat ceva ce mi-a placut in paris (in afara de noptile cu al optulea barbat si de delicioasele moule mariner). e vorba de o minunata expozitie de fotografie care se intindea pe gardul ce inconjura gradinile luxembourg si care se numea “la terre vue du ciel“, semnata yann arthus-bertrand. am vazut-o intr-o noapte cand ne plimbam prin zona si am fost extrem de impresionata de fotografiile imense, absolut senzationale. mi-au ramas in minte mai ales doua dintre ele: o insula de mangrove in forma de inima din noua caledonie franceza si un negru tolanit pe niste baloti de bumbac ce pareau niste conopide uriase. dar absolut toate fotografiile sunt minunate.

cam asta a fost experienta mea pariziana. vorba aia, la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. totusi, curios este ca s-acum cand citesc despre place de la concorde, fabourg saint-honore, montparnasse sau oricare din acele extraordinare locuri, in minte am tot acel paris romantic, din romanele istorice sau din perioada interbelica. dar cand vine vorba sa-l vizitez, adica atunci cand ma trezesc la realitate, nu ma invadeaza niciun sentiment de placere, ba din contra. cu siguranta, parisul nu este orasul meu.

6

piccolo et saxo

…am descoperit un film de desene animate care ai spune ca e facut in studiourile disney, atat de fain sunt desenate personajele. in plus, are si o muzica vesela, pe care te trezesti ca o fredonezi dupa ce o auzi o singura data. filmul se numeste piccolo, saxo et compagnie, e pus la cale de francezi, dar e desenat in romania. eu zic ca ai nostri au facut o treaba foarte buna. din cate am vazut pe net, piccolo et saxo a fost lansat in decembrie trecut in cinematografele din franta. nu stiu daca si la noi, pt eu nu l-am prins. am dat peste el in cadrul festivalului aniMOTION de la sibiu, manifestare pusa la cale de raritza si istvan szakats. merita sa-l vedeti. asta in caz ca sunteti fani desene animate, ca mine. 🙂