10

ziua perfecta

…de ce am nevoie pentru a fi cu adevarat fericita o zi intreaga? simplu. de ai mei parinti, de o superba rochie de vara de la outwear, de o pereche de pantofi cozy galbeni, cu toc, de o curea tot galbena de piele, de un device special pentru prepararea ceaiului plus trei pungi cu ceaiuri de masala, rooibos si fantasy, de o minunata geanta indiana cu margele si paiete, de o fotografie virtuala cu un lan de floarea soarelui de vis, de piesa “lili marlene”, de multe buchete din flori de camp si din trandafiri colorati, de sms-uri si telefoane, de o zi libera plina de soare, de prieteni dragi mie, de dragoste, de rasete si de o noapte lunga si calda pe o terasa. si, cireasa de pe tort, de un impresionant buchet din 21 de trandafiri sangerii primiti de la un personaj cu totul si cu totul special. am avut parte de toate astea (si nu numai), ieri. la multi ani mie! 🙂

3

aviz amatorilor

…ma amuza foarte tare persoanele care ma suna acasa, pe fix, si nu spun nimic. nici macar “alo” sau “scuze, am gresit numarul”. pur si simplu tac si imi asculta vocea. evident ca tacerea respectiva nu e o lipsa de conexiune telefonica pentru ca respectivei persoane i se aude respiratia. e limpede atunci ca nu vrea sa spuna nimic, ci doar sa asculte. sincera sa fiu, daca as avea timp de fiecare data cand primesc astfel de telefoane, as citi celui/celei de la celalalt capat al firului cate o poveste din “o mie si una de nopti”. pt ca probabil, o parte din ei, sunt copii care se joaca la telefon. sau daca m-ar prinde intr-un moment prost, as bate campii minute in sir, asa, de-a dracului, pentru a-i consuma impulsurile. dar cum nu am intotdeauna vreme de astfel de jocuri, dupa ce ma conving ca nu vrea nicicum sa vorbeasca, inchid. si ma rad apoi de cat de tare se straduiesc ei sa ramana “anonimi”. din pacate, trebuie sa-i dezamagesc. nu au cum sa ramana necunoscuti si zburatori. chestie de tehnica. mai exact, pe displayul telefonului meu fix apare intotdeauna numarul de pe care sunt sunata. si, culmea, mai ramane si pastrat in memorie, cu data si ora exacta. asa ca, stiu mereu cine ma suna. si vad si apelurile pierdute. chiar daca au fost date in 17 mai, pe la pranz, sau in miezul noptii de 24 mai, spre exemplu.

12

basescu si presa

…oare cum ar fi daca ziaristii nu ar mai da o luna sau macar o saptamana niciun fel de stire, nici in ziare, nici pe posturile de televiziune? stiu, e o situatie imposibila dat fiind ca e vorba, inainte de toate, de bani, foarte multi bani. dar nu am putut sa nu ma intreb asta cand am citit comentariile diversilor cititori la articolele despre gestul si cuvintele lui basescu vizavi de ziarista de la antena 1. cea mai mare parte dintre comentatori critica extrem de inversunat ziaristii si felul in care acestia inteleg sa obtina diferite informatii. or asta mi se pare de o ipocrizie fara margini. daca acesti ziaristi nu si-ar face treaba, domnii cititorii nu ar mai afla nimic din ce face idolul lor, basescu, sau din ce face parlamentul sau premierul sau becali sau mai stiu eu cine. dragii de cititori nu ar mai stii ce merge bine sau rau in tara asta si nu ar mai avea ce povesti la o bere sau la serviciu. ar fi liniste si pace.

in plus, basescu s-ar stinge incet-incet daca nu ar fi atat de mediatizat si nu ar putea sa-si transmita mesajul populist celor care stau si ii aplauda fiecare gest. prin ei, ziaristii astia de doi bani care, vezi-doamne, isi permit sa-l apostrofeze in “putinele lui clipe de liniste”, basescu traieste si le arata cetatenilor obisnuiti ca e asemeni lor: isi face cumparaturile la supermarket, conduce baut, ii injura pe cei care il incomodeaza etc. daca ziaristii nu ar arata toate astea, basescu nu ar fi asa de popular. asa ca, cei care pun jurnalistii la zid pt ca il deranjeaza pe presedinte, ar trebui sa le multumeasca, de fapt, acestora. si sa stea pe cur sa se gandeasca inainte de a scrie si a lauda orice marlanie a presedintelui-jucator. parerea mea.

10

ploaia si opelul argintiu

…seara de ieri se anunta ploioasa, asa ca, in drum spre casa, am decis sa iau un film. zis si facut. in momentul in care am plecat de la centru’ de inchirieri, a inceput sa toarne cu galeata. neavand umbrela, m-am adapostit sub copertina terasei napoca 15 in speranta ca ploaia se opreste repede. nici vorba. dupa 10 minute ploua si mai abitir, de parca urma sa vina potopul. probabil ca as fi stat mult si bine acolo daca intre timp mihai nu m-ar fi anuntat ca vine dupa mine cu al sau opel argintiu. la scurt timp dupa ce inchid telefonul vad cum se opreste opelul argintiu ceva mai jos de terasa, in spatele unui autocar. se mergea bara la bara, ca urmare nu am stat sa astept sa ajunga masina in dreptul meu. am fugit prin ploaie, am deschis portiera din dreapta si m-am asezat uda leoarca pe scaun. in momentul in care m-am intors sa-mi salut prietenul, m-am blocat. de la volan ma privea un tip total necunoscut, intr-o camasa albastra, gen business, uimit si in acelasi timp contrariat de prezenta mea.

– nu esti mihai, zic.

– nu sunt, zice. dupa care incepe sa rada sanatos.

– cred ca ati gresit masina, da’ pot sa va duc eu…, continua tipul, extrem de politicos.

desi situatia era amuzanta si afara ploua cu galeata, m-am vazut nevoita sa refuz la fel de politicos. dupa care m-am coborat, razand, in ploaie. ca norocu’ ca mihai a sosit destul de repede. bineinteles, intr-un opel argintiu… :))

6

in memoriam

…in ’90, mama mea statea zilnic la coada la ziare pentru a cumpara “romania libera”. si asta deoarece “articolul de fond” – cum numeste ea editorialul – era semnat: octavian paler. ii urmarea cu asiduitate orice aparitie televizata si ii tihneau mai ales povestile lui despre lisa, micutul sat brasovean in care paler se nascuse. se simtea apropiata de paler mai ales din doua motive: pentru ca iubea tzaranii din vechile sate romanesti la fel de mult ca si ea si pentru ca atunci cand fusese eleva la “institutul recunostintei” din blaj avusese o colega de clasa pe nume paler, tot din lisa. motive intemeiate, as zice.

astazi paler s-a stins din viata, iar maica-mea a plans. e a doua oara cand o vad ca plange pentru cineva care nu e sange din sangele ei. prima oara a plans cand a murit Seniorul, in noiembrie ‘95. de altfel, atunci a fost mare jale in familia noastra. si pe buna dreptate. murise Corneliu Coposu, omul pe care noi il iubeam si il respectam mai mult decat orice, iar ai mei parinti erau convinsi ca politica romaneasca se va duce de rapa dupa moartea lui. nu s-au inselat prea tare.

spre deosebire de mama, eu nu am plans azi, desi mi-era tare drag paler. mi-am amintit in schimb ca, anul trecut, citisem un interviu cu paler care tocmai implinise 80 de ani. traia singur intr-o casa plina de carti si spunea ca nu si-a sarbatorit niciodata ziua de nastere. si mai zicea el acolo, in interviu, ca se teme de moarte pentru ca nu crede in viata de apoi. desi nici mie nu-mi place sa-mi sarbatoresc ziua de nastere, tin minte ca atunci cand am citit m-a cuprins o mare tristete si mi s-a facut o mila imensa de paler. iar acum ca a murit, mi-e putin teama pentru sufletul lui.

dumnezeu sa-l odihneasca!

19

o zi ciudata

…a inceput cu sms-urile de dimineata. expeditorul nu mi-era necunoscut, ci doar se inscrie in acel sablon masculin pe care eu il numesc “barbati-de-vara”. adica acel gen de barbati care isi aduc aminte de tine doar vara si asta pt ca intamplator treci, aratand cat de cat imbietor, prin fatza vitrinei-cafenea in care ei isi beau cafeaua intre 13-15, zilnic. sau pt ca aud pe cineva din anturajul lor spunand “m-am intalnit azi cu … . arata bestial” (in general, femeile arata bestial vara, asa ca nu e o stire). dar in astfel de momente, barbatii-de-vara pun mana pe telefon si trimit sms-uri ca nu cumva sa-si piarda “locul de onoare”. motivationare hormonala, sa-i zicem.

intr-o vreme, astfel de sms-uri mi se pareau distractive si chiar intretineam flirtul. dar cum, pentru mine, fiecare minune tzine doar trei zile, m-am plictisit repede si sms-urile de ieri mi s-au parut aiurea si fara sens. cu cat raspundeam mai monosilabic, cu atat erau mai insistente. nu-s ciudati barbatii astia de vara? uneori ii invidiez ca au darul de a copilari atat de mult timp. oricum, categoria asta de masculi ar putea fi tratata intr-un post separat pentru ca poate fi un foarte bun studiu de caz.

a urmat apoi concertul lui tavitian in diesel. iertat sa-mi fie, dar omu’ asta nu face decat sa se repete pe el la infinit. aceeasi atitudine, aceleasi piese, aceeasi ordine, doar partenerii muzicali sunt altii. dezamagitor. nu si pentru prietenul scripi care este fascinat de acest individ si din acest motiv nu-i gaseste niciun cusur. partea faina din concertul lui tavitian au fost povestile cu scripi si buteanu, cel din urma singurul crasmar adevarat al acestei urbe. ieri mi-am dat seama ca mi-e dor de noptile in care in diesel venea aproape toata lumea cunoscuta din oras si, in 5 secunde, totul se transforma intr-o imensa petrecere. din varii motive nu se mai intampla asta, din pacate.

dupa diesel, insomnia. aici am avut ocazia unica de a-mi auzi propria viata (ma rog, o parte mica din ea) povestita in versiunea scripi. cu alte cuvinte, scripi s-a apucat sa-i explice iubitei sale raluca, relatia pe care am avut-o eu cu al noualea barbat. dat fiind ca personal nu-i povestisem mai nimic din acest episod, am fost amuzata si in acelasi timp surprinsa sa aud o varianta noua, inedita, a relatiei respective, care nu era nici pe departe ce stiam eu ca traisem. se pare ca scripi primise pe tava varianta aceasta de la o sursa care se dorea a fi autentica, dar care n-a fost decat manipulativa. n-am intrerupt povestea din curiozitate, dar un lucru e limpede: barbatii barfesc la fel de mult ca si femeile, dar sunt lipsiti total de stil. cat despre scripi, el ramane in continuare unul dintre prietenii mei dragi, chit ca stiu ca daca vreau sa afle ceva tot satul, ii spun lui. :))))

era vreo unu noaptea cand am plecat spre casa, dar ziua era departe de a se incheia. si asta pt ca, pe strada mea, in fata casei mele chiar, in momentul in care eu am ajuns, un barbat isi batea prietena. “te omor si nu iau mai mult de 20 de ani pt asta”, se auzea in timp ce loviturile date cu un bat de undita cadeau peste femeia ce statea ghemuita pe trotuar. nu era niciunul din ei treaz, evident, dar nu stiu de ce in astfel de momente nu stau pe fundul meu si ma bag. poate din solidaritate feminina.

n-am fost singura, ca norocul. in timp ce eu mediam conflictul si o intrebam pe femeie daca sa ii chem un taxi sa o duca acasa, un 4×4 a oprit la capatul strazii si au coborat din el trei tipi destul de bine facuti care mi-au sarit in ajutor. in final, vajnicul barbat cu undita a plecat, cei trei tipi la fel, iar femeia mi-a cerut niste bani pentru un pachet de tigari. asta nu inainte de a-mi spune ca a facut pipi pe ea “de frica”. eu cred ca de beata, dar dat fiind ca plangea inca si parea speriata de ce stia sigur ca o asteapta mai tarziu, n-am zis nimic. i-am dat 5 lei si am intrat in casa. nu fara a ma gandi ca am avut parte de cea mai adevarata si, in acelasi timp, groteasca, amuzanta si trista poveste din seara aia. restul erau nimicuri.