0

Nişte detalii

Păi, hai să mai scriem un post, dacă tot am început anul aşa. Iar în postul ăsta să vorbim despre ce am făcut eu mai exact în 2015, ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut şi ce nu vreau să mai întâlnesc în 2016.

Ce am făcut

Am muncit. Da, cam asta a fost ce am făcut 90% din timp. Am muncit sub un chip pe care l-am creionat împreună cu prietenii de la Kumpania. După ce a fost gata chipul de business, PR-EA. PR Points, pe numele lui, i-am făcut şi un site: www.pr-ea.ro. Nu e chiar rău, dar mai am un pic de finisat la el. Şi trebuie să încep să postez şi acolo chestii, dar de data asta despre ce şi cum fac PR. Sper să îmi iasă.

Mi-am închiriat un spaţiu într-un hub. Era fain cumva să lucrez singură prin crâşme, dar aveam nevoie, totuşi, de discuţii cu oameni deştepţi, de brainstorming, de râsete, de poveşti. Aici unde sunt acum e numai bine. Îmi tihneşte.

Am fost la diferite cursuri şi conferinţe. Asta e o chestie pe care nu am mai făcut-o până acum din două motive: nu aveam bani de dat pe aşa ceva şi nici nu mi se păreau a fi cine ştie ce găselniţe. Nici acum nu sunt mare fan, dar uneori e nevoie să vezi ce se mai întâmplă pe piaţă.

Am văzut o grămadă de filme. Şi când zic ”o grămadă” chiar nu exagerez. În fiecare seară, de pe la 19.00 până pe la 2.00 sau uneori 3.00 dimineaţa, m-am uitat la tot ce se poate uita în materie de seriale şi filme de lung metraj. Din acest motiv nu am ieşit aproape deloc seara din casă, ceea ce în alţi ani nu s-a întâmplat. Sau poate pentru că nu avut ocazia să ies, m-am uitat la filme… luaţi-o cum vreţi. Cert e că ştiu aproape tot ce mişcă în zona asta. Dacă vreţi referinţe, just tell me. 🙂

Am fost la Milano. Am însoţit nişte clienţi la un târg de produse şi echipamente pentru industria alimentară, a fost destul de obositor, dar interesant.

M-am făcut blondă. Dorinţa era, de fapt, să fiu albă, dar albul nu mi-a ieşit nicicum din motive care ţin de pigmentul firului meu de păr. Ca urmare, după zeci de încercări, m-am potolit şi am rămas blondă. Pentru o vreme, bineînţeles.

IMG_1677

Ce mi-a plăcut

Că nu am depins de nimeni. Că am avut libertatea de a-mi alege clienţii. Că am putut renunţa când am dorit la cei care nu mi-au mai fost simpatici. Că nu am fost nevoită să mai împrumut bani de la nimeni. Că presa locală a început să se mişte în direcţia bună.

Ce nu mi-a plăcut

Că nu m-am îndrăgostit. Că nu am cunoscut nici măcar un tip singur şi mişto. Că mi-am pierdut cheful de citit romane şi plăcerea de a-mi cumpăra haine. Că nu am avut vacanţă deloc, din iunie 2014. Că nu am călătorit suficient. Că mi-au invadat facebookul tot felul de inepţii, platitudini şi corectitudini politice. Că lumea nu-şi mai cunoaşte lungul nasului. Că toţi sunt specialişti în toate. Că am devenit prea seacă şi rece. Că m-am îngrăşat şi mai mult.

Ce nu vreau să mai întâlnesc în 2016

Ipocriţi. Impostori. Idioţi. Ştiu că e aproape imposibil asta, dar cine ştie… poate, poate… 🙂

3

2015

A trecut fix un an de când n-am scris aici. Am avut, ce-i drept, câteva tentative sau, mai bine spus, impulsuri, dar care nu au dus nicăieri. Nici măcar către nişte drafturi pe care să brodez acum. Pur şi simplu nu s-au legat cuvintele. Asta poate şi pentru că nu am mai scris în gând, aşa cum făceam de obicei. Da, mi-am dat seama recent că, de fapt, eu îmi structuram în minte, pe stradă, primul paragraf al postărilor mele. Îl scriam şi îl rescriam în timp ce mergeam te miri pe unde şi când ajungeam în faţa laptopului puneam acele cuvinte pe hârtie. Şi de acolo totul curgea cumva de la sine.

Ei bine, în 2015 nu am mai scris deschideri de blog în gând, pe stradă. În locul lor – postări de facebook pentru diferite pagini ale clienţilor mei. Mda. Ai spune că nu e cine ştie ce evoluţie, nu? Că ar fi chiar regres. Aş putea fi de acord cu asta dacă postările ălea nu ar fi dovada libertăţii mele financiare, şi nu numai. Nu ştiu care e cuvântul bun (am pierdut o mulţime de cuvinte în anul care a trecut şi va trebui să le recuperez anul acesta), dar cert e că 2015 a fost anul în care m-am simţit al naibii de liberă.

Liberă de sentimente pentru cineva anume, liberă de constrângeri provocate de un anume loc de muncă, liberă de sărăcie, liberă de frustrări. A fost un an bun. Şi mi-a tihnit. OK. Asta nu înseamnă că a fost perfect (sunt Gemeni, nu sunt mulţumită niciodată pe deplin cu ce am), dar după o serie de ani răi, 2015 a fost cel care mi-a arătat că se poate şi altfel.

Iar acest ”altfel” a însemnat că pot trăi foarte bine fără să depind de nimeni, că am putut să-mi aleg oamenii cu care să lucrez şi pentru care să lucrez, că mi-am putut structura timpul exact cum am avut eu chef, că am putut să-mi acopăr integral în mai puţin de juma’ de ani un credit la bancă de vreo 1.500 de euro (şi asta fără prea mare efort), că am avut confortul de a nu mă gândi la ”cum să fac rost de bani” pentru că lucrurile s-au aşezat uşor unele din altele. Sună mercantil, dar ce să fac dacă mare parte din fericirea mea îşi trage seva din cât de stabil mi-e contul?

Am avut însă şi două momente nu tocmai uşor de trecut (dar şi aici s-a dovedit din nou că, dacă nu aveam o oarecare stabilitate financiară, ar fi fost mult mai greu de dus). Primul dintre ele, moartea pisicii mele. Da, ştiu, pentru unii poate fi caraghios să spun că a fost un moment greu, dar Pusi a trăit alături de mine 21 de ani jumate (s-a născut în 1 martie 1994 şi am primit-o în luna mai a aceluiaşi an) şi asta nu-i de ici, de colo.

IMG_1565

Era cea mai minunată pisică din lume. Îngrozitor de independentă şi suficient de deşteaptă cât să nu mă plictisească. Şi frumoasă ca orice birmaneză. A avut o viaţă plină şi fără evenimente dificile. Şi cred că a fost fericită în felul ei pisicesc. Spre sfârşit, însă, a făcut diabet şi insuficienţă renală şi s-a chinuit. Am reuşit să-i prelungesc viaţa vreo 6-7 luni cu mâncare specială şi, uneori, cu câteva injecţii. În final, pe 9 septembrie, am fost nevoită să o duc la medic, spre eutanasiere. O simplă injecţie albastră şi, gata… ca şi când n-ar fi fost…

La o lună după, mama mea nu s-a simţit deloc bine şi am internat-o la spital. A stat vreo 10 zile, care mi s-au părut un veac. Nu mă pot plânge de medici sau de condiţiile din spital, că au fost decenţi şi decente, dar sentimentul ăla permanent de teamă că se întâmplă ceva rău şi că nu poţi controla nimic din ce urmează nu-l doresc nimănui. Şi nu mi-l mai doresc nici mie. Dacă e să se întâmple, prefer să se întâmple peste noapte (zic asta în caz că îmi citeşte blogul cineva de Sus).

Cam asta e. Aşa cum ziceam, 2015 a fost un an bun. Nu ştiu cum va fi 2016 şi nici nu am planuri pentru el. Oricum, ori câte planuri am avut, viaţa şi-a făcut de cap singură. Dacă e să-mi doresc ceva, e să-mi fie uşor. În rest, Dumnezo cu mila. 🙂