33

Să mă mut, să nu mă mut… ?

Biertan, foto: skieter, sursa: trekearth.com

Biertan, foto: skieter, sursa: trekearth.com

Mă bate tot mai des gândul să mă mut din Cluj. Să vând casa, să îmi iau mama din dotare şi să ne facem o altă viaţă acolo de unde ne tragem, în Transilvania saxonă, cum îi place lui Pushu să o numească. Mi-am făcut calculele de zeci de ori în minte: cu banii pe care îi obţin pe casa mea din centrul Clujului, pot cumpăra două case vechi şi solide în Biertan, de exemplu, sau în Richiş, Daneş, Saschiz, Mălâncrav etc. Una în care să locuim noi, iar alta să o transform în pensiune.

Oriunde în zona aia casele sunt în jur de 40-50.000 de euro, aşa că mi-ar rămâne bani şi să le restaurez cu tot dichisul. Iar asta înseamnă umblat prin târguri de vechituri şi prin şurile şi casele bătrânilor după old timere, căutat cărămidă, ţiglă, lemn şi alte materiale de construcţii autentice, refăcut geamurile, obloanele, podul, aranjat grădina, şura şi altele de acest gen.

Dacă m-aş muta, de bună seama că viaţa mea ar fi cu totul altfel. Deşi, sincer, habar nu am ce aş lucra toată ziua. În visurile mele mă închipui primind oaspeţi (a se citi turişti sau prieteni), scriind cărţi, îngrijind florile şi plimbându-mă prin satele învecinate în căutare de comori.  Ba chiar mă văd proprietara unui cal şi a unei trăsuri mici, de ţară (am văzut eu una, mai demult, pe acolo şi mi-a rămas sufletul la ea), cu care să-mi fac plimbările vara. Iarna, nu mi-ar strica o sanie, trasă tot de cal, evident.

Probabil m-aş implica şi în promovarea zonei, dacă tot am oareşce deprinderi jurnalistice. Sau aş contribui la salvarea patrimoniului local, chestii de-astea. Nu ar fi totul lapte şi miere, asta e clar, mai ales că ştiu foarte bine care sunt neajunsurile vieţii la ţară (în Biertan, Daneş şi Dumbrăveni, de exemplu, de-abia acum se face canalizarea), dar habar nu am de ce mă trage aţa tot mai mult încolo.

De fapt, cred că ştiu. Mi-e dor să trăiesc într-un loc FRUMOS. Or acolo, în Transilvania saxonă, chiar este frumos. Spre deosebire de oraşul ăsta în care trăiesc şi care se urâţeşte şi se transformă într-un kitsch grotesc de la o zi la alta. Iar asta pentru că cei care îl conduc sub lipsiţi total de bun gust şi sunt conduşi doar de propriile interese. Am ajuns să urăsc la propriu conducerea Clujului, mi-e greaţă de Apostu, de Tişe, de consilierii locali şi de arhitecţii lor, sunt scârbită peste poate de modul în care, sub cupola legalităţii, au învăţat să fure din banul public.

Când văd cum aceleaşi şi aceleaşi trei firme de arhitectură – UTCN, Planwerk, Bog’art – câştigă toate proiectele (care de care mai urâte!!), mi se face rău. E evident că totul e o mânăreală ordinară, dar se trece totul cu vederea. Nimeni nu face nimic. Se vorbeşte pe la colţuri că niciun proiect nu trece de comisia de urbanism până ce Apostu nu-şi ia partea (unii spun chiar că primeşte câte un apartament pentru fiecare proiect nou), dar niciun ziarist din minunata presă locală nu sapă să vadă dacă e aşa sau sunt doar bârfe. De ce ar face-o, nu? Că doar patronii lor susţin primarul cu trup şi suflet, pentru că s-au prins şi ei că au nevoie de el şi, în plus, e un tip răzbunător, care nu uită şi nu iartă. Nu e bine să-l ai duşman, nu?

Partea proastă e că nu e bine nici să-l ai primar. De-aia vreau eu să fug de aici. Şi cred că, la un moment dat, se va întâmpla asta. Aşa cum mi-am dat demisia, aşa voi părăsi şi oraşul ăsta. Trebuie doar să îmi fac un pic de curaj ca să iau totul de la capăt.

2

Gărâna. Fuse şi se duse.

York (stânga) şi Dario la Gărâna, 2008. Foto: Valentina Sarosi

Yorck (stânga) şi Dario la Gărâna, 2008. Foto: Valentina Sarosi

Când mă uit la fotografia de mai sus tre’ să recunosc: bun an a fost 2008 pentru mine la Gărâna. Foarte bun, chiar. Fără de ploaie, cu mult mai mulţi prieteni ca de obicei, cu multe râsete şi la fel de multă dragoste.

2010, în schimb, n-a fost cine ştie ce. Un an ploios, feminist… şi cam atât.

Ce mi-a plăcut:

– că am ieşit din Cluj (dacă ăsta e prima chestie pe  care o scriu înseamnă că ceva nu-i în ordine).

– că am ascultat nişte muzici bune (nu chiar toate trupele mi-au plăcut, dar în ansamblu a fost fain).

– că am mâncat o ciorbă de fasole cu ceapă foarte, foarte bună la Pensiunea Gotschna din Gărâna. Doamna care se ocupă de loc e tare faină şi de treabă, iar peisajul e de nota 10.

– că numărul din Corso care s-a distribuit la festival a avut două materiale semnate de mine – cover story-ul şi un reportaj.

Ce nu mi-a plăcut:

– modul în care organizatorii au gândit acreditarea pentru presă (trebuiau trimise articole despre festival înainte şi nu după ce acesta avea loc – stupid) şi, mai ales, că nu au binevoit să îi anunţe în prealabil printr-un mail pe cei care nu obţineau acreditări.

– că sâmbătă, ziua în care s-au rupt cerurile, organizatorii nu au binevoit să îi lase să intre fără bilet pe cei puţini care voiau să vadă concertul. Cum mulţi dintre cei cu abonament (cum am fost eu, de exemplu) nu au mai mers la concert, în mod clar nu ar fi ieşit în pierdere. În plus, se simţeau şi muzicienii ăia bine când vedeau mai mult lume în faţa scenei. Da, noah, dacă banii contează aşa mult, ce să mai zici…

– că nu au existat suficient de multe toalete şi ca urmare, în scurt timp de la începerea concertelor, locul cu pricina a devenit puternic mirositor şi greu frecventabil. Mă gândesc că la 50 de lei pe seară biletul şi la circa 5.000 de oameni zilnic, tot s-ar strânge niscaiva bani pentru rezolvat decent chestia asta. Sau nu?

– glumele proaste ale lui Florian Lungu (de la an la an tot mai proaste), care acum, spre exemplu, a găsit de cuviinţă să o introducă pe Patricia Barber cu textul “va cânta femeia cu barbă sau femeia bărbier”. WTF???

– că a plouat prea mult şi mi-a fost prea frig şi a trebuit să ne tot schimbăm locul de cazare şi alte chestii de acest fel.

Întrebarea ce se pune acum e dacă mă mai duc şi la anul. Iar răspunsul este: cred că nu. Sau, cel puţin, nu în condiţiile de până acum. Acestea fiind spuse, mă duc să dorm. Sunt frântă.

11

Cum am ajuns să-mi fie frică de ţigani

Ţigani spoitori. Pe vremuri, o imagine pitorească... Sursă foto: forum. portal.edu.ro

Ţigani spoitori. Pe vremuri, o imagine pitorească... Sursă foto: forum. portal.edu.ro

De multă vreme nu mai am niciun fel de simpatie pentru ţigani. Vremurile în care încercam o anume corectitudine politică faţă de ei şi mă străduiam să le spun “rromi” au trecut fără să-mi dau seama când, cum şi de ce. Ştiu doar că, la un moment dat, am realizat că m-am săturat să îi văd pe stradă, în toate expoziţiile de fotografie sau în diferite proiecte sociale.

Cum voia cineva să facă bani frumoşi, europeni, cum punea de un proiect pentru civilizarea ţiganilor. Cum dorea un tânăr fotograf să se afirme sau să facă “altfel” de poze, cum mergea într-o colonie de ţigani şi îşi uita degetul pe aparat. Ai fi zis că alte comunităţi sau subiecte pe lumea asta nu-s. Era de-a dreptul enervant.

După ce m-am săturat de ei, au ajuns, treptat, să-mi fie indiferenţi. Nici nu-i mai vedeam, sinceră să fiu. Ca şi când nu ar fi existat. Până ieri, când am încercat un sentiment real de frică în faţa lor. A fost, de altfel, prima oară în viaţa mea când mi-a fost frică de oameni. Iar ăsta e un sentiment al naibii de inconfortabil şi de greu de trecut cu vederea. Dar să vă spun cum şi ce s-a întâmplat.

După ce ultima lună a fost plină de evenimente neprevăzute şi costisitoare emoţional şi financiar, la începutul acestei săptămâni lucrurile păreau să intre în făgaşul lor normal. Aşa că ieri, pe la 14.30, am reuşit să mă rup de casă şi să mă duc să-mi tund un pic părul. În acest timp, mama (o femeie la 81 de ani care a îmbătrânit, dar care nu arată asta şi, ce-i mai rău, nici nu-şi dă seama de asta) era plecată într-o vizită. Unde ar fi trebuit să stea până când aş fi venit eu acasă.

Doar că nu a fost aşa. Când m-am întors, am găsit-o în curte, într-o gălăgie de nedescris, înconjurată de şase (!!!) ţigani mari şi ameninţători, care vorbeau unul peste altul şi se răsteau la ea. Într-o primă  fază nu am înţeles nimic din ce se întâmplă. Nu-mi puteam lua ochii de la maică-mea, care era albă la faţă şi cu buzele vinete şi încerca să se aşeze pe banca din curte.

Cum ştiu că are inima ferfeniţă (insuficienţă cardiacă de gradul IV) şi trăieşte cu medicamente de o jumătate de an, mi-am închipuit că i s-a făcut rău şi ăştia, în felul lor gălăgios, vor să o salveze. Deşi, nu înţelegeam cum naiba au intrat ei în curtea noastră, când poarta e tot timpul închisă cu cheia. Nu a trebuit să îmi pun prea multe întrebări pentru că am început să desluşesc ce anume vroiau de la mama. Bani. Mai exact, 40 de milioane!!!

Mi-a stat inima în loc. De când dracu’ datorăm noi bani ţiganilor?? Şi 40 de milioane de lei vechi?? Adică, 4.000 de-ăştia noi?? What the fuck?? De unde până unde? Noi tocmai rămăsesem cu 400 de lei în casă după ce avusesem o înmormântare, un parastas şi zugrăvisem toată casa în interior. De unde să dăm 4.000 de lei?? Şi, mai ales, DE CE?

Am încercat să o liniştesc pe mama, chit că eram la fel de speriată ca şi ea, şi să o fac să-mi explice despre ce e vorba. De-abia respirând mi-a explicat că a venit mai repede acasă decât preconizasem, iar la scurt timp a sunat cineva la poartă. S-a dus să deschidă şi era un ţigan care i-a spus că el înlocuieşte ciotornele vechi, de tablă, şi dacă are cumva ceva de reparat.

Maică-mea, care niciodată nu se potoleşte şi întotdeauna găseşte ceva de făcut în casă, s-a bucurat, cu atât mai mult cu cât, de când cu ploile, a observat ea cum curge apă mai multă dintr-o ciotornă, la nu ştiu ce colţ de casă, şi avea ideea fixă că are nevoie acolo de opritori. În plus, mai trebuia lipit şi nu ştiu ce cot prin care, tot aşa, curgea apa. Naiba ştie care, pentru că eu, una, nu le observ. Ea, în schimb…

În fine, l-a întrebat pe ţigan cât costă lucrarea şi el i-a zis că o face cu un milion. Atât. Un milion! Maică-mea a zis OK şi, după cinci minute, s-a trezit în curte cu şase ţigani care s-au apucat de lucru. Au pus opritoarea vieţii după care, chit că maică-mea se împotrivea, au început să arunce ciotornele de la stradă jos pe motiv că sunt vechi şi trebuie schimbate. Cu un milion le facem şi pe ăstea, doamnă!, i-au zis, deşi maică-mea le-a spus tot timpul că nu are nevoie de ciotorne noi.

După ce şi-au terminat treaba, au venit să ceară bani. Şi de-abia atunci au zis că, de fapt, e un milion metru de ciotornă!! Şi au calculat ei, naiba ştie cum, că sunt 40 de metri, deşi casa mea nu are decât vreo 18 metri lungime. Aşa a început circul. Am băgat-o pe mama în casă, am încuiat uşa şi am început să discut cu cei şase ţigani. Nu ştiam la care să mă uit, pe care să-l ascult, cui să-i explic că eu NU am banii ăştia şi că, şi de i-aş avea, NU le-aş plăti pentru că asta e înşelăciune la modul cel mai pur.

Nu aveam cu cine să mă înţeleg. Unul dintre ei a început să tot scadă preţul. Ba 38 de milioane, ba 30, ba 25. Degeaba îi ziceam eu că nu le plătesc decât cel mult un milion, ei nimic. Că nu pleacă fără banii lor, că au muncit la înălţime şi că a fost periculos, că au băgat tablă care costă mult (habar nu am cât costă metru de tablă, sinceră să fiu), că ei nu se joacă cu mine etc. etc.

Le-am zis inclusiv să-şi ia ciotornele noi jos şi să le pună pe ălea vechi înapoi. Tot degeaba. Spiritele se încingeau tot mai tare, iar eu nu ştiam pe unde să scot cămaşa. Mi-era teamă mai ales de unul dintre ei, unul blond cu doi dinţi de aur în dreapta sus, care era nervos peste poate şi extrem de ameninţător. Am ţinut-o aşa mai bine de jumate de oră timp în care mă întrebam cum naiba îi scot eu pe ăştia din curte fără să le plătesc.

Ca norocul, gălăgia i-a atras atenţia lui Călin, tipul care coordonează, alături de Milena, Asociaţia de Autism Transilvania, care are sediul la mine într-o parte de casă. A venit rapid în curte, împreună cu încă un tip, şi au preluat ei negocierea. Nu le-a fost uşor. Ţiganii au început să îi ameninţe cu un anume Simi din Vale, care, zicea blondul cu dinţi de aur, că dacă îl vede pe stradă pe Călin, îi taie braţul jos, de la umăr.

Nu ştiu cine e Simi din Vale, dar atunci mi-am adus aminte că am un fost coleg de Generală şef la Crimă Organizată, aşa că m-am răstit la ei. Habar nu am exact ce am scos pe gură, dar cert e că era ceva legat de faptul că am fost ziaristă şi că încă mai cunosc suficientă lume cât să le fac probleme dacă mă ameninţă. Acum când mă gîndesc, a sunat absolut penibil. Niciodată în viaţa mea nu m-am lăudat cu asta şi am făcut-o ieri, în faţa ţiganilor! Fucking incredible!

Nu că i-ar fi afectat cu ceva. Nici vorbă. Doar când a zis Călin că vom chema Poliţia, au început să fie mai temperaţi. Nu ştiu eu de ce nu m-am gândit la asta de la bun început. Încet, încet, s-au rărit şi au rămas doar trei, care scădeau preţul puţin câte puţin. Aşa se face că, după vreo oră şi ceva, am căzut de acord să le dau, cu totul, 300 de lei şi să plece unde văd cu ochii. Şi s-au dus.

Primul lucru pe care l-am făcut după asta a fost să încui poarta de două ori, ca să fiu sigură că nu vor putea intra dacă se răzgândesc cumva. După care i-am mulţumit lui Călin că m-a scos din impas şi m-am ocupat de mama. Era la pământ şi nu înceta să îmi explice că ţiganii nu au zis niciun moment că e un milion metru, că dacă ar fi ştiut asta, nu s-ar fi încurcat cu ei etc. etc.

Cu chiu, cu vai s-a calmat, iar mai apoi am aflat de la Călin că în modul ăsta au fost “tapaţi” de 18 milioane şi doi vecini de-ai lui, bătrâni. Se pare că ăsta e noul mod de operare a ţiganilor pe timp de criză. Sau nu numai. Una peste alta, a fost o zi neagră în calendar. Ziua în care am decis că aş expulza din ţară toţi ţiganii. În Sahara, dacă acolo vrea Cioroianu, sau oriunde altundeva. Să nu-i mai văd!!

Şi dacă vă întrebaţi dacă au pus bine ciotornele, răspunsul e NU. A plouat la scurt timp după şi am constatat că apa curge serios în două locuri: în faţa porţii şi în faţa geamului de la Asociaţia de Autism. Oare să-i chem înapoi să le repare? 😀

PS: Cât despre mama, nu, nu s-a potolit nici ea. Acum, de dimineaţă, îmi explica frumos că ar trebui să chemăm pe cineva să ne repare scara de la pod, că nu mai stă cum trebuie. Sper că nu tot un ţigan…