…s-a dovedit că nu suntem chiar aşa mari iubitori de carte cum credeam şi mă lăudam eu. proiectul meu de mare valoare intelectuală, lansat cu surle şi trâmbiţe în mediul virtual şi intitulat şmechereşte “asociaţia de cititori nr.1”, s-a născut mort. mă rog, aproape mort deoarece a rezistat cam o lună, ţinut în viaţă forţat.

dacă prima carte (12 scaune) măcar s-a încercat a se citi, de cea de-a doua (clar de femeie) nu pare să se fi atins nimeni, în afara mea. asta pentru că eu am propus-o, nu de alta. ca urmare, încercările mele de a ne aduna la o a treia şedinţă a clubului nu au avut sorţi de izbândă. plictisită de demersul meu şi sătulă să tot trag aiurea de oameni, din acest moment declar oficial închis acest minunat şi inutil club de lectură.

celor care doresc însă referinţe despre “clar de femeie” le pot spune că e o poveste oarecum ciudată şi contorsionată, pe care o poţi trăi doar în societatea asta postmodernă bolnavă. nu e un roman, e mai degrabă un crochiu despre nefericire şi, dacă îl citeşti într-unul din momentele nefaste ale vieţii tale, te poţi regăsi cu uşurinţă în el.

altfel, ideea de a crede că dacă eşti nefericit/ă poţi deveni fericit/ă alături de un/o alt/ă nefericit/ă ca tine, nu te va prinde deloc şi ţi se va părea cel puţin stupidă. ce mi-a plăcut mie e că, de data asta, personajul masculin e mai motivat decât cel feminin. bărbatul e cel care încearcă să convingă femeia că trebuie să crezi în iubire ca să ai un rost pe lumea asta. femeia lui romain gary e pe cât de matură şi rafinată, pe atât de cinică şi convinsă că a avut partea ei fericire până acum şi mai mult de atât nu mai are ce primi. şi probabil are dreptate. :))

cam atât cu clubul. între timp am văzut o mulţime de filme (unul dintre ele, “in bruges“, m-a făcut chiar să cred că tânărul colin farrell ar avea şanse să devină un actor bun. filmul, de altfel, e fooooarte ok. o să vă placă), am ascultat muzici şi am mai răsfoit neşte cărţi. iar azi am luat de bună recomandarea lui tolontan şi m-am dus şi mi-am cumpărat “al dumneavoastră sincer, şurik”, chit că nu-mi plac ruşii. da’ poate că de data asta…

…când am început blogul ăsta nu-mi închipuiam că mă va ţine atât şi că va aduna atâtea patimi. acum vreo doi ani, în toamnă, eram în redacţie la clujeanul şi alexandra tot povestea despre bloguri. avea unul şi îmi tot arăta ce chestie minunată e. luată de val, am zis atunci într-o doară: “ia, fă-mi şi mie unu'”. şi mi-a făcut.

mi-am dat drumul la scris destul de greu. mi se părea că e total neinteresant ce am de spus, dar nu mă puteam răbda să nu încerc să văd ce iese. eram curioasă de reacţia celor care mă citesc, vroiam să ştiu dacă mă pot descurca pe tărămul ăsta scriitoricesc “la liber”, fără a avea un subiect documentat ca în presă. încercam să câştig oareşce încredere în mine pentru a putea face pasul ăla spre cartea adevărată, pas pe care (cred) orice jurnalist îl visează. încă sunt pe drumul dobândirii încrederii.

la început scriam despre diferite chestii, nu doar despre mine. îmi dădeam cu părerea şi făceam pe deşteapta (şi acum mai fac, dar nu aşa de des. n-am încotro, din moment ce sunt deşteaptă 😀 ). până când, într-o zi, după ce am scris un post despre bărbaţii din viaţa mea, mihnea mi-a spus să las naibii textele politice şi de alt fel, că oricum nu mă pricep, şi să mă concentrez pe mine şi trăirile mele. că acolo am ceva de spus.

întotdeauna am respectat părerile lui mihnea, chiar dacă nu am fost mereu de acord cu ele. de data asta însă, am fost de acord pentru că mi-am dat seama că mă simţeam cel mai bine atunci când scriam despre ce simt, cine sunt, ce cred, ce am trăit. mi-era (şi îmi este) extrem de uşor să pun pe hârtie şi să mă joc cu cuvinte, stări, fapte pe care le-am experimentat. îmi place să fac asta.

şi mi-am mai dat seama de o chestie: când scriam despre mine şi situaţiile care mă făcuseră să mă simt rău, treceam mult mai uşor peste ele. chiar dacă aveam impresia că îmi sunt confuze şi neclare în minte, situaţiile cu pricina îşi găseau singure matca pe măsură ce tastam. aşa că, a scrie despre mine mi-a devenit o chestie extrem de la îndemână şi utilă cumva.

o prietenă bună mi-a spus că sunt egocentrică şi că e deranjant că vorbesc doar de mine şi iar de mine. ştiu că-i aşa, dar nu-mi pasă. am o doză foarte mare de egoism în mine şi în ochii mei contez în primul rând eu, după care restul. lucrurile trebuie să se întâmple întotdeauna cum vreau eu, iar dacă nu se întâmplă aşa, nu sunt bune.

trebuie să primesc ce vreau în modul în care vreau, altfel nu sunt împăcată. nu ştiu să mă pun în papucii altora, deşi am încercat. judec lumea des şi o fac după propriul meu sistem de valori care nu lasă loc de al altora. când iubesc, spre exemplu, vreau să fiu iubită înapoi în modul în care înţeleg eu să fiu iubită, nu altfel. dacă nu se întâmplă aşa, e ca şi cum nu aş primi dragoste deloc. pot accepta că oamenii iubesc diferit, dar să o facă cu alţi oameni, nu cu mine. din punctul ăsta de vedere nu sunt foarte deşteaptă şi am pierdut de multe ori. 🙂

mi s-a mai spus că punând “la vedere” tot ce am trăit, tabloidizez, trivializez şi îmi minimalizez sentimentele. şi nu doar ale mele, ci şi a celora despre care scriu. nu sunt de acord cu asta. eu cred că a scrie despre trăirile mele e cea mai bună dovadă că au contat extrem de mult în viaţa mea şi că nu sunt deloc nişte nimicuri de aruncat la groapa de gunoi a uitării.

de asemenea, nu sunt de acord că aduc un prejudiciu de imagine bărbaţilor despre care povestesc. eu scriu cu drag despre ei. chiar scriu cu drag. şi când scrii cu drag nu poţi trivializa. în plus, nu mint. scriu exact aşa cum văd eu lucrurile şi cum le-am simţit atunci când s-au întâmplat. nici măcar nu încerc să pozez în victimă, ci să povestesc nişte lucruri în legea mea. şi nici nu îmi trăiesc viaţa în aşa fel încât să o pot pune pe blog. o trăiesc pur şi simplu. după care o scriu, dacă simt nevoia.

so, mă puteţi aprecia, iubi, urî sau desconsidera pentru asta. eu aş vrea să mă iubiţi. dar în felul meu, evident, că altfel nu contează. 😀

…după ce, acum vreo două săptămâni, am învăţat pe propria-mi piele o lecţie extrem de importantă pentru bunul mers al lucrurilor, şi anume ”supa reîncălzită nu-i de nicio treabă”, duminică a venit rândul unei alte lecţii bine de ştiut. m-am convins pentru totdeauna că proverbul “la pomul lăudat să nu te duci cu sacu'” e al naibii de realist.

totul a pornit de la obiceiul meu (aş putea să-l numesc de-acum ”prost”) de a citi zilnic ziarele, inclusiv cele locale. aşa am aflat că în 29 iunie, într-un sat pe nume cireşoaia, în judeţul bistriţa, va avea loc festivalul cireşelor. super fain! mai scria la ziar că, odată ajuns la festival, plăteşti un bilet de intrare modic, după care poţi mânca cireşe pe săturate. de vis!

în plină vară fiind, cu dor permanent de ducă şi cu poftă de-a dreptul nesătulă de cireşe, era clar că nu aveam cum să ratez un astfel de eveniment. ca urmare, am dat sfoară-n ţară, încercând să conving cât mai mulţi prieteni să vină duminică cu mine la cireşoaia. pentru că – nu-i aşa? – ce poate fi mai fain decât să te duci vara, la ţară, şi să mănânci cireşe pe săturate, aproape gratis?

iniţial, în excursia cu pricina, s-au înscris o grămadă de amatori. duminică dimineaţa însă, s-a dovedit că doar eu şi şughi am rămas pe baricade. mărturisesc că la faza asta, pe o parte din aşa-zişii mei prieteni m-am supărat şi am decis totodată să nu mai organizez niciodată nimic pentru că oricum nu am cu cine. această hotărâre este definitivă.

trecând peste această situaţie ingrată, m-am pornit cu şugar spre cireşoaia. drumul relativ ok, chit că era îngrozitor de cald. undeva pe lângă dej am luat-o la dreapta şi am început să urcăm dealurile. gândul îmi era doar la grămezi de cireşe roşii, negre, galbene, albe ce tronau în faţa fiecărei porţi din sat. de-abia aşteptam să mă desfăt!

şi am ajuns. pe prima stradă porţile erau închise şi fără de lăzi de cireşe în faţă. am zis “nu-i bai, cu siguranţă s-au adunat în centrul satului cu toţii”. aşa se şi întâmplase. doar că în loc de munţi de cireşe, mijlocul satului era împânzit cu tarabe cu chinezării şi kitschuri ordinare. nu mi-a venit să cred. ne uitam uimiţi în stânga şi-n dreapta, convinşi fiind că vom zări vreo cireaşă pe undeva. nimic.

ne-am tot învârtit prin sat până am ajuns în dreptul şcolii. acolo se pusese de petrecere. în curte era o scenă decorată cu cireşe, câteva mese de lemn şi nişte tarabe unde se vindeau mici şi bere. biletul de intrare era 5 lei şi, într-adevăr, se puteau mânca cireşe gratis. erau însă puţine lădiţe pe mese, vreo 4-5, şi aproape goale. n-am reuşit să ne atingem de ele că erau înconjurate de lume.

dezamăgiţi, ne-am dus să vorbim cu organizatorii să vedem unde putem găsi cireşe de cumpărat, dacă tot suntem la festivalul lor. “astăzi nu i-am lăsat să vândă cireşe în sat”, ne-a spus un jandarm, de treabă el, altfel. “da’ de ce nu i-aţi lăsat?”, am întrebat noi. “păi, e festival şi nu se poate”. măi, să fie. ceva îmi scăpa în imaginea asta. n-am mai insistat.

ne-am întors în curtea şcolii să discutăm cu ţăranii în speranţa că aflăm pe careva dispus să ne vândă nişte cireşe. nu aveam mari pretenţii. un kil-două acolo, de gust. nimeni, nimic. am aflat, în schimb, că sunt 36 de soiuri de cireşi în cireşoaia. la ce bun?? ne-am luat apoi şi ne-am plimbat pe uliţe, întrebând pe la porţi “nu aveţi cireşe de vânzare?”. acelaşi răspuns: NU. toţi vânduseră sute de tone cu o zi înainte. şi nu le rămăsese nici măcar un kilogram.

un ţăran şi-a făcut milă de noi şi ne-a dat un pumn de cireşe “de gust”. le avea într-un coş şi le ţinuse în caz că nimereau niscaiva musafiri pe la el. “haideţi mâine că veţi găsi câte vreţi, că-i zi de cules”, a învârtit el cuţitul în rană. mulţumim, dar noi am venit ASTĂZI la festivalul cireşelor. unde ar trebui să fie – ia ghiciţi ce? – CIREŞE! că doar de-aia e festivalul CIREŞELOR şi nu al chinezăriilor idioate!!!

sătui de plimbat, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre casă. nu am mai avut chef nici măcar să mergem în livadă, cum plănuisem, să facem nişte fotografii. când am ajuns din nou în dreptul şcolii, am observat o ţărancă cu o lădiţă de cireşe la vânzare. 5 lei kilogramul. nu erau cele mai frumoase cireşe din lume. am plecat mai departe.

şi, cireaşa de pe tort, între două sate uitate de lume am făcut pană. era ziua în amiaza mare, iar soarele sus pe cer, necruţător. şi, nu, nu aveam roată de rezervă. şi, de bună seamă, nu exista nicio vulcanizare în satele cu pricina. norocul nostru s-a dovedit a fi un anume alex, genul care în urmă cu 5-6 ani vindea valută în faţă la diesel şi care acum cumpără maşini stricate de dincolo, le repară singur şi le vinde mai departe.

acest alex, prieten declarat de-a lui gore, s-a îndurat de noi şi ne-a dus la o vulcanizare din dej. ba chiar l-a trezit din somn pe proprietar şi l-a convins să ne vândă un cauciuc mai ieftin decât de obicei. aşa că, după vreo trei ore, am reparat pana şi am pornit spre cluj. însetaţi, murdari şi nemâncaţi. cum ar veni, o excursie pe cinste. nu v-o recomand.

pentru colegii de la clujeanul: profi era să faceţi un follow-up la materialul cu cireşoaia. dacă tot aţi dat idei la oameni cu festivalul vieţii…

ps. am o dilemă. mi s-a atras ieri atenţia că orice gurmand ştie că supa reîncălzită e mai bună decât cea originală. chimista din mine spune că prin încălzire, supa pierde apă şi devine mai sărată, ceea ce nu e tocmai bine. sau e? nu de alta, dar dacă supa reîncălzită e mai bună ca prima, tot castelul meu de cărţi de joc se năruie şi nimic din ce am crezut nu e valabil. şi iar o iau de la capăt…. 🙂