5

al noualea Barbat

…pentru ca tot e la moda aceasta tema, ma intreb si eu: de ce iubim barbatii? in afara faptului ca asa e lasat de la Dumnezeu? nu am gasit alt motiv mai adevarat si natural, dar stiu ca fiecare femeie isi motiveaza iubirea diferit, poate si pentru ca ii este greu sa accepte ca asa ii e dat pe lumea asta – sa iubeasca Barbatul fara sa-si puna intrebarea de ce o face.

spre exemplu, pe unii barbati poti spune ca-i iubesti pentru ca stiu sa-ti poarte de grija si esti sigura ca atunci cand iti dai drumul cu ochii inchisi, sunt acolo, in spatele tau, sa te prinda. pe altii zici ca-i iubesti pentru ca te fac in fiecare zi sa razi sanatos, cu lacrimi, sau pentru ca in preajma lor te simti, fara cel mai mic efort, cea mai frumoasa femeie de pe Pamant. mai sunt barbati pe care crezi ca ii iubesti pentru aerul intelectual si complex pe care il degaja si care te fac pe tine, ca femeie de lume, sa te simti rafinata, sofisticata si inteligenta. si nu, in ultimul rand, sunt acei barbati pe care ii iubesti pentru simplul fapt ca au dorit sa te faca mama copiilor lor si au scos din tine, cu maiestrie, acea tandrete si dragoste pe care numai femeile-mame o pot avea.

cert e ca nu poti iubi barbatii “la pachet”, ci doar “la bucata”. eu, pe acel singur Barbat am crezut de fiecare data ca stiu, foarte precis, de ce il iubesc. nu mi se parea ceva complicat de aflat pentru ca fiecare aveam impresia ca era definit de o singura trasatura de penel (care, din varii motive, se estompa foarte repede, in maximum doi ani). ca urmare, pe primul Barbat il vedeam rebel si il iubeam, al doilea parea aristocratic si il iubeam, al treilea ma amuza teribil si il iubeam, al patrulea era naiv si il iubeam, al cincilea imi purta de grija si il iubeam, al saselea stia sa fie deosebit de tandru si il iubeam, al saptelea avea mii de carti citite in spate si il iubeam, al optulea ma enerva cat era de tipicar si il iubeam. la al noualea m-am oprit mai mult de doi ani. vreo cinci. adica, pana de curand.

pe acest al noualea Barbat nu l-am putut defini in nici un fel. culorile in el erau amestecate intr-o dezordine de nedescris. se calareau unele pe altele la gramada, cele calde razbeau cu greu de sub cele reci, iar cand ieseau la lumina erau atat de puternice incat ma dureau ochii si ii inchideam.

al noualea Barbat se revolta puternic cand i se parea ca “licentele mele literare” distrug “esenta conversatiei”, imi trantea telefonul in nas cand ma constata “superficiala si impulsiva” si se enerva cumplit cand eram “defensiva si evaziva”.

al noualea Barbat nu stia niciodata cu certitudine ce vrea, dar spunea ca eu nu stiu, cauta la nesfarsit dragostea care sa comprime lumea in jurul lui ca si cand nimic altceva n-ar mai fi existat si se impartzea in acelasi timp, cu fooooaaarte mare usurinta, in mai multe suflete si in mai multe inimi.

al noualea Barbat ma considera intr-o vreme cel mai bun prieten al lui, ma tinea in brate cum nimeni altcineva nu stia si nu putea sa o faca, si imi oferea la cele mai mici ore ale diminetii, cu senzualitate pot zice, explicatii despre chitarile Fender.

al noualea Barbat era la fel de impulsiv ca si mine, dar refuza sa o recunoasca, avea aceleasi valori ca mine, dar nu accepta ideea, isi dorea lucruri banale de la viata asta, dar ii era foarte greu sa inteleaga asta.

al noualea Barbat venea de peste mari si tzari sa ma vada doar daca ii trimiteam un simplu sms, statea ore in sir la telefon sa imi explice de ce nu i-a placut un anume film sau un anume concert si avea rabdarea de a ma sfatui atunci cand nu stiam pe ce drum sa o apuc, chiar daca nu ii urmam sfaturile.

al noualea Barbat nu era nici pe departe barbatul ideal.

iar asta dintr-un singur motiv: ca nu ma iubea.

(septembrie 2005)

14

provincialisme

…pe zi ce trece imi dau seama ca sunt mai mult ardeleanca decat romanca. e din ce in ce mai departe de mine ceea ce se intampla in capitala principatelor romane si ma identific din ce in ce mai putin cu ceea ce se cheama intr-un singur cuvant romania. ma deranjeaza tot mai mult remarcile negative facute la adresa ardelenilor, lucru ce nu-mi era atat de evident pana acum, si ma intreb tot mai des cum ar fi sa ne constituim intr-o federatie.

prima data cand am constientizat ca ma seaca luatul ardelenilor peste picior a fost in urma cu cateva saptamani, intr-o discutie destul de scurta cu scripi. moldovean in cuget si simtiri, chit ca el se tine departe de astfel de etichetari si isi zice “european”, domnul scripi (care mi-e drag si pe care il stimez, de altfel) a tinut sa-mi spuna ca, citez, “ardelenii sunt niste boratzi pe care i-au educat ungurii” si ca, daca ar fi dupa el, le-ar da astora transilvania ca-si-asa-ei-au-ridicat-toate-cladirile-de-aici. si ca ei, moldovenii, sunt mai buni ca noi, ardelenii, fiindca au ridicat singuri iasiul, fara ajutor din afara. bineinteles ca prietenul lui, andi (si el la fel de moldovean), i-a dat dreptate si a inceput sa faca fel de fel de glumitze (destepte, e drept) vizavi de ardeleni.

nu ma apuc sa neg ca ungurii si sasii nu au avut rolul lor civilizator bine determinat in zona asta, dar nu pot sa nu ma intreb, intr-un fel de-a dreptul primitiv, de ce dracu’ s-au mutat scripi si andi in cluj si de ce nu s-au dus sa faca scoala si sa munceasca la iasi, daca sunt asa de mandrii de moldova lor? si acelasi lucru e valabil si pentru personajele de pe aici care s-au mutat in capitala, dar se plang de zor cat de mitici sunt cei de pe acolo. mi se pare de bun simt ca fiecare sa stea acolo unde se simte acasa, iar daca interesele financiare, profesionale sau personale te tin in alta parte, la fel de bun simt mi se pare sa respecti locul unde locuiesti si sa nu te apuci sa il ponegresti. nici macar in gluma.

cred ca daca am astfel de reactii m-am inrolat pe negandite in razboiul mocnit pe care il duc intre ele principatele romane. fiecare provincie romaneasca se crede mai buna, mai frumoasa, mai desteapta decat cealalta. banatenilor nu le place sa le spui ardeleni si se cred “fruncea”, ardelenii nu-i inghit pe mitici si se cred mai europeni decat restu’, moldovenii rad ori de cate ori pot de ardeleni si se cred mari intelectuali, iar bucurestenii se inchipuie buricul romaniei si ii cred pe toti ceilalti provinciali. lucrurile nu stau foarte roz in acest mariaj despre care se spune ca a fost “vointa natiunii”. poate ca ar trebui schimbat ceva. zic si eu….

18

cenzura sexului

…in urma cu vreo saptamana, postasem un text in care comparam doua bloguri cu mare trecere la cititori si care se bateau cap in cap. era vorba de vedeta “de ce uram barbatii” si de proaspatul intrat pe atunci – “imi plac barbatii”. la acea vreme, primul avea gramada de posturi, comentarii si de vizitatori, iar al doilea doar vreo 2-3 articole, nici un comentariu, dar intrase in top direct pe locul 4. mi s-a parut amuzanta situatia si din acest motiv am comentat-o, dar a doua zi am sters postul pentru ca mi-am zis ca nu e cazul sa fac eu analize despre scrierile altora. intre timp situatia s-a schimbat intr-atat incat sa ma enerveze si sa nu ma pot abtine sa nu comentez din nou.

ma explic imediat. cei care au dat un ochi pe “imi plac barbatii” stiu, de buna seama, ca are un continut nu tocmai cuviincios, ca sa spun asa, si care pe unii i-ar putea oripila. altfel este un blog ca oricare altul, in care proprietara, lipsita de inhibitii, isi pune piticii pe masa in felul in care stie ea mai bine. cui nu-i place sa nu citeasca. se pare totusi ca a placut multora din moment ce blogul in cauza a ajuns intr-o zi sa detroneze eterna ura impotriva masculilor. dupa care a disparut din top. curioasa, am cautat sa aflu de ce. si am aflat. a fost, se pare, cenzurat. or asta m-a enervat.

de ce naiba trebuie sa cenzurezi un blog? “pentru ca are un continut obscen”, mi se va raspunde. so what?? in fond, blogul asta nu e o pagina care ti se deschide de una singura cand ti-i lumea mai draga. trebuie sa o accesezi tu cu buna stiinta. ca urmare, pe cine deranjeaza continutul lui, de fapt? pe ipocritii care citesc cu nesatz toate articolele de pe blogul respectiv, iar apoi posteaza mesaje de genul “bine ca te cenzureaza ca scapam de tine”? ei pot foarte bine sa nu mai intre niciodata acolo si nu or sa se mai simta lezati. pe cei care vad cate un cuvant de gen “vulva”, “futut” sau “curva” in titlul vreunui articol intrat in top posts? imi pare rau ca trebuie sa spun, dar asta e nimic comparativ cu ce-ti aud urechile zilnic pe orice strada din romania. pe intelectualii care au bloguri de inalta clasa si care nu accepta ideea ca un jurnal vulgar sa le fure locul in top? ei ar trebui deja sa stie regula de aur a societatii post-moderne – “sexul vinde” – si sa fie intelepti sa dea comercialului ce-i al comercialului.

s-atunci ma intreb: poate fi “continutul obscen” un motiv suficient de bun pentru cenzura blogurilor? ce ar trebui sa faca in acest caz prostituatele care au chef sa aiba un blog? sa scrie numai despre musetel si nimic despre ce li se intampla la job pentru ca, evident, ar putea scrie obscen? unde-i farmecul jocului atunci? ce rost are sa ai un blog in care nu poti scrie ce vrei si cum vrei? si, pana la urma, nu este asta o forma de discriminare? mie mi se pare ca da. s-asta ma scoate din sarite.

4

telefonul vietii

…in vara asta m-am hotarat sa renunt la telefonul mobil. asta dupa ce, cu vreo doua-trei luni inainte, imi dadusem cadou calculatorul si renuntasem la netul de acasa. pentru mine, o persoana ce-si trage seva (si salariul, totodata) din comunicare si informatie, gesturile in cauza semanau a sinucidere. dar eram atata de satula de tehnologie si de modul in care imi acaparase viata, incat nu imi pasa care vor fi consecintele. asa ca, intr-o prima faza, mi-am anuntat prietenii ca nu voi mai putea fi gasita decat pe fixurile de acasa si din redactie (ca sa faca bine sa si le noteze), dupa care am inchis ustensila cu pricina si am aruncat-o intr-un sertar. singura concesie pe care am decis sa o fac a fost sa verific seara, inainte de culcare, daca am oaresce mesaje importante de la cei care nu aveau habar de decizia mea.

asa se face ca viata mea a capatat alt gust. paradoxal, am inceput sa vorbesc mai mult cu oamenii si sa-i ascult, nu doar sa-i aud. ori de cate ori ma intalneam cu cineva pe strada sau aiurea, nu-mi mai permiteam sa spun “n-am vreme acum. te sun pe mobil” (lucrul ce nu se intampla din cauza ca uitam), ci stateam si vorbeam pur si simplu cu omu’. mai mult, prietenele mele au reinvatat sa fie punctuale (dat fiind ca nu aveau cum sa ma anunte atunci cand intarziau la vreo intalnire prestabilita), iar mama sa se bucure ca e, din nou, implicata in viata mea personala (dat fiind ca ea era cea care prelua mesajele de pe fix cat eu lipseam de acasa). in plus, nu mai eram deranjata de tzarait cand imi era lumea mai draga, nu mai eram stresata ca mi-am lasat mobilul cine stie pe unde si nici ca nu l-am pus la incarcat. dar ce a fost cel mai important si ciudat totodata – timpul capatase parca, dintr-odata, o cu totul alta dimensiune unde nimeni si nimic nu ma grabea. aveam vreme de toate: de citit, de plimbat, de lenevit pe vreo terasa, de mers la film, de povestit cu lumea, de gandit, de iubit… mi-era bine. era ca o intoarcere in copilarie.

m-a tinut doua luni jumate. nici acum nu stiu precis de ce am revenit la mobil. cred ca din cauza reprosurilor care mi se faceau de catre cei care dadeau anevoie de mine. si poate pentru ca asteptam sa fiu sunata zilnic de o anumita persoana si mi-era teama ca nu cumva, din cauza razvratirii mele, sa nu imi ratez sansele la fericire (de parca daca vroia sa dea de mine n-ar fi putut altfel…) oricum, mobilul si-a facut din nou loc in viata mea. ba mai mult, acum am doua.  plus doua numere pe fix – unul de la romtelecom si unul de la upc. plus internet (ca intre timp mi-am luat alt laptop, iar la upc era ceva oferta triple pay). o nebunie intreaga. si nu sunt cu nimic mai fericita sau mai ancorata in realitate. din contra.

7

pisicile lui mike stern

…aseara m-a rasfatat mike stern. nu va ganditi la prostii. coordonatele fizice au fost foarte bine delimitate: el pe scena alaturi de bob franceschini (sax), anthony jackson (electric bass) si lionel cordew (drums), iar eu undeva in sala teatrului national alaturi de fana (o prietena fascinata de avioane), lehel (un prieten fotograf) si grindean (un bun amic). in jur, alte cateva sute de clujeni. cu toata distanta si cu toata lumea de fatza, m-am simtit rasfatata. fara sa vreau, mi-am permis luxul de a ma intoarce in timp, intr-un octombrie trecut, si de-a simti din nou ca iubesc intr-un mod imposibil si cozian. iar asta dupa ce, o vara intreaga, am incercat sa imi reprim si sa-mi gestionez sentimentele tocmai pentru a putea trai. nu stau sa-mi dau cu parerea despre noul album al lui stern – “who let the cats out?” – pentru ca nu-mi sta in putere. nu sunt abilitata, vorba aia. pentru asta exista virgil mihaiu sau roland szekely. eu stiu doar ca, pentru aproape doua ore, in seara in care pisicile lui mike stern au calcat in teatrul national, psihoterapia mea s-a dovedit inutila. si nu mi-a parut deloc rau.

ps: raspunzator pentru tot festinul asta muzical e bunul meu prieten andrei, care s-a dat de trei ori peste cap si mi-a dat cate invitatii am dorit. foarte multumesc, domnule. 🙂

7

suprema injurie

…andi traieste zilele astea o mare dilema. totul a pornit de la un amic de-al lui care “si-o trage cu o gagica ‘telectuala”. iubirea era mare si parea eterna. pana cand, intr-una din zilele trecute, domnitza in cauza ii spune amicului respectiv: “auzi, pe langa nenumaratele defecte pe care le ai, ma si plictisesti”. sincera sa fiu, nu cred ca exista injurie mai mare pe care ti-o poate zice persoana pe care o iubesti. te doare daca iti spune ca nu te iubeste, te doare daca te inseala, te doare daca te trimite la dracu’ sau in origini, dar parca toate astea le poti intelege. sau macar le gasesti explicatii. dar sa-ti spuna iubitul/iubita “ma plictisesti” e mai mult decat poti duce.

care e, insa, dilema lui andi? una simpla: in conditiile date, el indragostit, ea plictisita, ce sa faca el? pai, din punctul meu de vedere, nu are prea multe alegeri. daca as fi in locul lui, cu toata indragosteala, m-as duce cat as vedea cu ochii. (ce usor e sa dai sfaturi…) dar e singurul lucru care l-ar avantaja, ca sa gandesc pragmatic. in primul rand, daca mai sta, risca sa o plictiseasca si mai tare si sa fie si mai penibil decat a fost pana acum. ceea ce, evident, nu cred ca-si doreste. e preferabil ca fata sa ramana cu o amintire cat de cat placuta despre personajul in cauza. in al doilea rand, femeilor nu le prea place sa fie parasite. prefera sa o faca ele. cand sunt lasate balta, chiar daca sunt plictisite de partener, incep sa se agite, sa caute sa se impace cu respectivul. nu o fac din dragoste, ci mai mult din perspectiva ca, la un moment dat, ele vor da papucii. si e mai usor sa traiesti cu gandul asta. cum ar veni, amicul lui andi ar mai avea o sansa. nu stiu daca s-ar multumi cu ea, dar orsicat, e o sansa care poate fi fructificata.

dragul de andi are insa o alta solutie. muuult mai pitoreasca si mai savuroasa decat a mea: “i-am zis sa puna doi tzigani sa o fugareasca in fatza blocului. s-apoi sa intre repede in peisaj si sa plateasca tiganii”. 🙂  🙂 recunosc, o imagine de zile mari. si cu siguranta fata nu s-ar plictisi. ma intreb insa daca tipul are suficiente coaie sa-i faca ‘telectualei asa ceva?

ps: intrebarea cumva retorica a lui andi – “iti dai seama in ce lume traim daca suprema injurie e plictiseala?”, merita o discutie mai ampla. pe altadata.

ps2: ca sa fiu cinstita pana la capat, am ras bine cand am citit cele zise de tipa. e cel putin amuzanta. si sincera 🙂