5

Zece ani de cuvinte

Pe vremuri, când blogul ăsta era un fel de vedetă (pentru că, da, a avut şi el perioada lui de glorie), îmi scriam primul paragraf al unui viitor text în gând, pe stradă, şi îl tot repetam ca să nu-l uit până ajungeam la un calculator. Între timp, îl şi editam. După ce tastam paragraful ăla gata editat, restul curgea de la sine. Am încercat azi, în timp ce umblam prin oraş, să fac acelaşi lucru, dar constat că mi-am ieşit din mână. Acum, ajunsă în faţa laptopului, pur şi simplu nu mai ţin minte cum voiam să încep. Şi era un paragraf bun, ca să fiu sinceră. 🙁

Îmi amintesc doar că voiam cumva să spun că m-am maturizat emoţional odată cu blogul ăsta. Mă rog, gândisem o altă matcă pentru cuvinte, dar asta fiind realitatea, de aici ar trebui să-mi pornesc povestea postului aniversar. Iar dacă încep de aici trebuie să recunosc că, spre deosebire de alte femei, eu am avut mereu un deficit de maturizare emoţională. Asta şi pentru că nu am trecut, o lungă bucată de vreme, prin cine ştie ce greutăţi în relaţiile mele amoroase. Cumva lucrurile erau tot timpul clare, iar dragostea începea sau se termina lin, fără drame sau tensiuni emoţionale. Cel puţin nu din partea mea. Pân-odată când, în urmă cu vreo 15 ani,  mi-a ieşit în cale numărul 9.

De-acolo-ncolo nimic nu a mai fost cum era. Şi a durut. A durut atât de rău şi atâta vreme încât am simţit prin toate celulele mele umplute până la refuz cu un fel de dragoste şi un alt fel de ură că trebuia să mă exorcizez, să storc tot ce-i de stors din mine ca să pot trece mai departe. Iar singura cale pe care o intuiam că ar funcţiona (şi s-a dovedit că a funcţionat) a fost scrisul. Norocul a fost că exorcizarea asta prin scris (sau terapie, dacă vreţi) a venit chiar atunci când blogurile erau la început şi lumea nu prea avea astfel de îndeletniciri.

Spun ”noroc” pentru că mă cunosc. Dacă nu erau la început şi puţin folosite, nu mă înghesuiam să-mi fac blog. Mereu mi-a plăcut să fiu prima care descoperă o chestie nouă, aşa după cum nu mi-a plăcut niciodată să fac ce face toată lumea (din acest motiv, de exemplu, nu merg niciodată la premierele filmelor). Aşa că, într-un 27 septembrie 2006, am deschis wordpressul, l-am numit ”licurici”, şi am scris ceva. Nu era cine ştie ce text, dar a funcţionat. A deschis o supapă pe care mai apoi am folosit-o ori de câte ori ceva stătea să explodeze în mine. Şi, Doamne, cât de des puteam exploda pe-atunci! 😀

Azi, când recitesc posturile din primii doi-trei ani, îmi dau seama că erau de-o impulsivitate şi-o naivitate soră cu moartea. Credeam că le ştiu pe toate şi aveam pentru toate o părere. Funcţionam după regula lui Grucho Marx – Those are my principles, and if you don’t like them… well, I have others. Şi, culmea!, prindea la public. Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu. Poate eram simpatică în prostiile mele. Cert e că din acest motiv m-am ales cu o colaborarea cu prima platformă de opinii muiereşti înfiinţată la nivel naţional – Pandora’s. Am scris cam un an jumate acolo, iar textele încă mai există aici. Sper să apuc să le copiez până nu dispar cu totul.

Revenind la blogul meu, am trecut cu el prin tot ce se putea trece: mi-am plâns durerile, mi-am numerotat bărbaţii, mi-am povestit sentimentele, mi-am lamentat plictiselile, mi-am cântat muzicile, mi-am cerşit miracole, mi-am gândit zilele, mi-am etalat fricile şi mi-am dorit fericirile. Şi pe tot drumul ăsta am reuşit nu doar să-mi fac duşmani, ci şi să leg prietenii, să scap de durere şi să mă reîndrăgostesc. E drept, nu a fost o dragoste pentru o viaţă, cum speram, dar suficientă cât să fiu încredinţată că se mai poate să simt şi se mai poate să trăiesc.

Şi s-a mai întâmplat ceva în toţi aceşti ani. Ceva ce nu credeam că i se poate întâmpla vreodată unei Gemene ca mine. Am învăţat că, uneori, e mai bine să tac. N-a fost o lecţie pe care să o învăţ repede, dar am izbutit. Ştiu când să tac. Şi cred că asta e, de fapt, maturizarea mea.