11

De-ale mele (18)

De vreo trei ani, prietena mea Cora îmi tot spune că-mi face cunoştinţă cu un prieten de-al ei din Bucureşti (asta pentru că s-o fi săturat şi ea să mă vadă nepereche). Prietenul cu pricina, publicitar, se pare că e deştept, cu simţul umorului, stabil financiar şi, în acelaşi timp, complicat emoţional. Nu m-am înghesuit niciodată să-l cunosc din două motive. Primul dintre ele, pentru că singura poza pe care i-am găsit-o online nu-l avantaja deloc şi nu-mi zicea nimic (…sunt superficială, ştiu), iar al doilea pentru că părea muuuult prea cosmopolit pentru provinciala din mine (…şi mai sunt şi proastă, ştiu).

Pe de altă parte, eram curioasă despre dânsul şi nu cred că chiar aş fi zis ‘nu’ dacă era să fie. Doar că nu a fost să fie pentru că nu a prea trecut prin oraşul meu, iar eu la Bucureşti nu m-am dus. Iar când, în sfârşit, domnul cu pricina a ajuns la Cluj, respectiv ieri, a venit pentru altă tipă pe care a cunoscut-o singur, fără de ajutorul prietenilor. Faină viaţa asta, aşa-i? 😀 Well, noi să fim sănătoşi.

***

Mă distanţez tot mai mult de ideea de presă. Nu o mai simt ca meseria mea, cea în care eram ca peştele în apă, şi uneori asta doare foarte tare. Îmi pare că niciodată nu o să-şi mai revină la normal şi niciodată nu o să-şi mai câştige respectul meritat. Aş vrea să am un leac pentru asta. Mă simt însă neputincioasă. Şi mă enervez când văd cu câtă uşurinţă îşi taie singură craca de sub picioare.

***

Am fost în concediu şi a fost un fiasco. Am stat între betoanele Clujului (mai puţin două zile când am fost la cabana unei prietene) şi am strâns în mine frustrări peste frustrări. E al treilea an consecutiv în care nu am părăsit oraşul, iar chestia asta m-a deprimat fantastic. Oricât mă străduiesc nu reuşesc să depăşesc două praguri foarte importante pentru mine care să-mi permită un concediu relativ decent. Primul prag: banii. Habar nu am cum fac alţii, dar eu nu pot strânge bani. Nu am cum. Tot ce câştig într-o lună se duce pe mâncare, reparaţii casă şi alte cheltuieli domestice. Dacă fac o nebunie şi îmi iau o chestie “de lux”, ca să zic aşa, cum ar fi Macbookul Air, sunt destabilizată un an.

Aş vrea să găsesc formula magică să-mi suplimentez veniturile, dar aş intra într-un puternic conflict de interese şi nu pot. Ca urmare, concediile mi-s blocate. Şi chiar dacă aş face, printr-o minune, rost de bani, nu pot depăşi al doilea prag: nu am efectiv cu cine să merg în vacanţă. Nu sunt deloc genul care să plece singură, nici măcar nu iau în calcul alternativa asta pentru că mă cunosc foarte bine, aşa că sunt la mâna prietenelor. Doar că ele au soţi sau iubiţi şi nu pot fi a treia roată la căruţă. În plus, nu-şi organizează ei concediu în funcţie de timpul meu liber. Probabil vouă asta nu vă sună a ‘problemă’, dar este. Una foarte mare, chiar. Ca urmare, concediul meu este o ratare continuă. Nici nu ştiu de ce mi-l mai iau…