12

De-ale mele (16, cred)

Proiectul ăla mârşav de lege pentru Roşia Montantă m-a făcut să ies din casă. Eu, care mă ciondăneam non-stop cu Mihai Goţiu pe tema exploatării, am ajuns în fiecare duminică să bat străzile Clujului de la ora 17.00, strigând cu convingere “Nu corporaţia face legislaţia!”. La partea cu statul pe jos activiştii nu m-au prins (nu îmi place ideea de “occupy”, de-aia), dar mă seacă faptul că suntem luaţi de proşti de către “aleşi” şi că proprietatea privată ajunge să nu mai însemne nimic. Acum mi-e că tot ei vor învinge şi mă simt neputincioasă chiar dacă fac ce fac…

***

M-am apucat de făcut brăţări. Asta pentru că atunci când mă uit la seriale nu pot sta numa’ aşa, să mă uit ş-atât, ci simt nevoia să meşteresc ceva cu mâinile. De fapt, am de multe ori nevoia asta de a lucra cu degetele. Nu ştiu de unde mi se trage, dar datorită ei mă apucă ba cusutul, ba pictatul, ba tricotatul, ba împletitul. Nu duc nimic la bun sfârşit şi lucrurile rămân pe jumătate făcute, dar măcar îmi ostoiesc pe o perioadă de timp nevoia. Tura asta e a brăţărilor modelul de mai jos. Am strâns o grămadă, o parte le-am făcut cadou, iar restul le ţin acolo chit că n-am nevoie decât de câteva din ele. Poate ar trebui să le vând, deşi mi-e un pic ruşine să o fac. Cine naiba ar cumpăra aşa ceva, de fapt? 😀

***

Cred că n-am mai citit o carte cap-coadă de vreo 4-5 luni. Am început mai multe, dar le-am lăsat baltă. Nu mi-au plăcut niciuna şi nici nu am avut chef de citit. Nu ştiu de ce. Ieri însă m-am apucat de “Shantaram” a australianului Gregory David Roberts şi mi-am recuperat starea de plăcere. Plăcere care a venit la pachet cu cheful de a scrie pe blog şi cu certitudinea că nu are rost să mă apuc să scriu vreodată un roman pentru că nu o să pot scrie veci la fel de fain ca oamenii ăştia numiţi scriitori.

***

De la o vreme mă împart între dragul de casa mea şi dorinţa de a o vinde şi de a o lua de la capăt în altă casă. Îmi închipui cum aş restaura ferestre vechi şi le-aş vopsi în gri-bleu deschis, cum aş recondiţiona parchete mâncate de timp, cum aş vopsi toată mobila albă şi aş reface fotolii colorate, cum aş căuta mozaicul perfect pentru baie şi robineţii perfecţi pentru bucătărie, cum aş colora pereţii sau i-aş lăsa albi (depinde că la partea asta încă nu m-am hotărât), cum aş face o mie de alte chestii ce ar da viaţă unei case noi şi vechi în acelaşi timp. După care mă simt vinovată că vreau să părăsesc o casă atât de generoasă cu mine, cu o energie incredibilă şi care m-a văzut şi ocrotit în toate clipele mele bune şi rele, şi o las baltă.

***

Am descoperit un nou serial mişto. British. “Peaky Blinders”. Dacă vă place “Boardwalk Empire”, sigur vă va placea şi ăsta.

***

Am un coleg la job care face biciclete. Ia un cadru de-aici, nişte roţi de nu ştiu unde, o şa din altă parte şi croieşte cele mai minunate biciclete din lume. Le colorează cu meşteşug (face chiar şi biciclete cu buline) de ajung să arate precum bicicletele din poveşti (asta în caz că există biciclete în poveşti pentru că poveşti nu am mai citit de foooarte multă vreme). Şi de câte ori văd că a mai făcut o bicicletă nouă îi spun că vreau şi eu una. Şi el, de fiecare dată, zice că-mi face. Doar că o las baltă repede pentru că mi-e frică să mă dau cu bicicleta.

***

Încă mă întreb ce dracu’ vreau să fac cu viaţa mea. Şi sunt curioasă cum se va sfârşi.