…azi am vorbit pe mess cu laura laurentiu. nu, nu cu mine insami ca nu sunt chiar atat de alienata, ci cu o alta laura laurentiu. tiza mea banateana, mai exact. credeam ca sunt singura pe lumea asta pe care o cheama asa, cu atat mai mult cu cat prenumele meu a fost tras la sorti cand m-am nascut. ai mei se asteptau la baiat, nu la fata, asa ca nu aveau nume de fete pregatite. au facut biletzele cu mai multe prenume si “laura” a fost. in conditiile astea, cum sa-ti inchipui ca mai exista o persoana cu acelasi nume?

dar, culmea, exista. si e si cantareata de muzica populara. am aflat de ea acum cateva luni cand am dat un search pe google sa gasesc un text mai vechi de-al meu din ZF. daca pana atunci, cand imi cautam numele apareau pagini cu articolele mele, azi lucrurile stau cu totul altfel. peste tot e alta laura laurentiu. la inceput, narcisista din mine s-a enervat. si cu numele meu si mai cunoscuta decat mine?!? inadmisibil!! :)))

dupa care am inceput sa primesc mailuri si add-uri pe mess de la persoane care vroiau sa ma felicite pentru felul minunat in care cant. eu nu stiu sa cant chiar deloc, da’ oarecum orgoliul meu de laura laurentiu a inceput sa fie magulit. daca tot o cheama asa, macar sa nu faca numele de ras, nu? cu timpul insa am obosit sa le tot spun ca nu sunt eu “acea” laura laurentiu si i-am rugat sa-i transmita, daca o gasesc, ca o rog sa-si schimbe numele. :)))

s-a dovedit ca tipa are simtul umorului si mi-a dat add pe messenger. azi am vorbit prima oara cu ea. a fost o senzatie foarte stranie sa vad casuta cu “laura laurentiu is now online” si sa vorbesc cu numele meu. nu stiu cand o sa ma obisnuiesc cu asta, dar macar m-am lamurit cum stau lucrurile cu tiza mea. e foarte ok. absolventa de litere, nascuta in timisoara, cu o familie faina (sot si fiica) la activ. unde mai pui ca e si amuzanta cand povesteste. i-am promis ca daca vine la cluj cu ceva concert, ne intalnim. nu strica sa ne cunoastem din moment ce nu face numele de rusine. 🙂

ps: mi-a povestit ca si ai ei credeau ca o sa fie baiat si atunci ar fi chemat-o laurentiu laurentiu. a avut noroc, nu? :))) ca sa vezi ce parinti neinspirati avem amandoua :))) apropo, o gasiti aici.

…am fost in vacanta si nu m-am atins de net, ca urmare am intarziat un pic cu leapsa data de hector. recuperez azi. oricum trebuia sa scriu ceva daca tot am deschis blogu’. so, daca viata mea ar fi un film atunci ar fi vorba de…. hmmm, greu…. nu stiu ce sa spun. nu pot sa trec filmul preferat (care e amadeus) pentru ca, din pacate, nu are nimic in comun cu viata mea. trebuie sa gasesc un film care sa se potriveasca. si nu-mi vine nimic in cap. oare se poate si un serial? in cazul asta ar fi (la un nivel mai modest si provincial, evident), “sex and the city”. suna foooarte superficial, stiu. da’ no, sunt femeie… ce asteptari aveti? 🙂

sunt curioasa ce raspuns ar da ana, cru si letu. 

…dupa cum am mai spus, eu nu sunt iubitoare de poezie si nu citesc decat extrem de rar astfel de scrieri. letu insa vorbea azi de poeziile ei preferate si mi-am dat seama ca am si eu o poezie care imi place si pe care, culmea!, o stiu pe de rost, de la cap la coada. e a magdei isanos, o poetesa care a murit in 1944, la 29 de ani, de o boala a inimii.

am vazut o singura fotografie a tipei astea si pot spune ca era o femeie extrem de frumoasa. avea o fatza perfect ovala, o piele smeada, ochii mari, negri si isi purta parul cu carare pe mijloc si strans in coc la spate. cred ca era o prezenta electrizanta pentru barbatii vremii si cred ca l-a fascinat de-a dreptu’ pe eusebiu camilar. ca dovada, a luat-o de sotie.

magda isanos a publicat destul de mult in timpul vietii si asta a fost un noroc, de fapt, pt ca toate manuscrisele i-au fost distruse intr-unul dintre bombardamentele din ’44. revenind, dintre toate poeziile ei pe care, pe vremuri, le-am citit, mi-a foarte placut urmatoarea. se numeste “pentru tine”.

in neamul meu femeile-s ciudate,
cu parul brun de tot si fatza pala,
le place mult iubirea, insa toate
isi uita juramintele si-nsala.

de-aceea nu-ntreba cat poate tzine
iubirea noastra – nimenea nu stie,
iubeste-ma si nu-ntreba, ca-n mine
e inima strabunilor mai vie

si maine poate totul sa dispara
sa-mi pari urat si prost si sa te las
caci vin din minunata calda tara
si sufletul fierbinte mi-a ramas,

dar schimbator ca vantul si ca marea.
sa nu te-ncrezi in mare, nici in vant,
ca-n mine port paragini si uitarea,
sa-nteleneasca-al inimii pamant.

ar fi fain sa fim toate femeile asa sincere de la bun inceput in dragoste, nu? 😉

…nu pot spune ca l-am admirat pe Teoctist. prezenta lui nu mi-a starnit niciodata niciun fel de emotie, ba mai mult, cand l-a invitat pe al nostru Papa pe aici (da, sunt greco-catolica), l-am suspectat de o usoara ipocrizie, iertat sa-mi fie (stiu, mihnea, trebuie sa invat sa nu mai judec oamenii…). cu toate astea ma deranjeaza foarte tare cand vad cum este ponegrit si facut in fel si chip in comentariile de pe site-urile ziarelor. mi se pare inadmisibil sa arunci astfel de cuvinte despre un om care tocmai a trecut in lumea de dincolo, indiferent cine e omul acela.

dar si mai grotesc mi se pare gestul de a-i face poze cu telefonul mobil in timp ce sta intins pe catafalc. o astfel de imagine am surprins ieri, in timp ce ma uitam la stiri. un tip la vreo 35 de ani, cu un tricou galben pai, ajunsese langa catafalcul Preafericitului si a gasit de cuviinta sa-i faca o poza cu telefonul mobil. de parca era la concertul trupei preferate si vroia sa aiba cu ce se lauda prietenilor care nu prinsesera bilet. m-a oripilat si m-a intristat, in acelasi timp. nici macar mortii nu ni-i petrecem cu stil, respect si eleganta spre cele vesnice. mare pacat.