Blogul Licuricei

A trecut fix un an de când n-am scris aici. Am avut, ce-i drept, câteva tentative sau, mai bine spus, impulsuri, dar care nu au dus nicăieri. Nici măcar către nişte drafturi pe care să brodez acum. Pur şi simplu nu s-au legat cuvintele. Asta poate şi pentru că nu am mai scris în gând, aşa cum făceam de obicei. Da, mi-am dat seama recent că, de fapt, eu îmi structuram în minte, pe stradă, primul paragraf al postărilor mele. Îl scriam şi îl rescriam în timp ce mergeam te miri pe unde şi când ajungeam în faţa laptopului puneam acele cuvinte pe hârtie. Şi de acolo totul curgea cumva de la sine.

Ei bine, în 2015 nu am mai scris deschideri de blog în gând, pe stradă. În locul lor – postări de facebook pentru diferite pagini ale clienţilor mei. Mda. Ai spune că nu e cine ştie ce evoluţie, nu? Că ar fi chiar regres. Aş putea fi de acord cu asta dacă postările ălea nu ar fi dovada libertăţii mele financiare, şi nu numai. Nu ştiu care e cuvântul bun (am pierdut o mulţime de cuvinte în anul care a trecut şi va trebui să le recuperez anul acesta), dar cert e că 2015 a fost anul în care m-am simţit al naibii de liberă.

Liberă de sentimente pentru cineva anume, liberă de constrângeri provocate de un anume loc de muncă, liberă de sărăcie, liberă de frustrări. A fost un an bun. Şi mi-a tihnit. OK. Asta nu înseamnă că a fost perfect (sunt Gemeni, nu sunt mulţumită niciodată pe deplin cu ce am), dar după o serie de ani răi, 2015 a fost cel care mi-a arătat că se poate şi altfel.

Iar acest ”altfel” a însemnat că pot trăi foarte bine fără să depind de nimeni, că am putut să-mi aleg oamenii cu care să lucrez şi pentru care să lucrez, că mi-am putut structura timpul exact cum am avut eu chef, că am putut să-mi acopăr integral în mai puţin de juma’ de ani un credit la bancă de vreo 1.500 de euro (şi asta fără prea mare efort), că am avut confortul de a nu mă gândi la ”cum să fac rost de bani” pentru că lucrurile s-au aşezat uşor unele din altele. Sună mercantil, dar ce să fac dacă mare parte din fericirea mea îşi trage seva din cât de stabil mi-e contul?

Am avut însă şi două momente nu tocmai uşor de trecut (dar şi aici s-a dovedit din nou că, dacă nu aveam o oarecare stabilitate financiară, ar fi fost mult mai greu de dus). Primul dintre ele, moartea pisicii mele. Da, ştiu, pentru unii poate fi caraghios să spun că a fost un moment greu, dar Pusi a trăit alături de mine 21 de ani jumate (s-a născut în 1 martie 1994 şi am primit-o în luna mai a aceluiaşi an) şi asta nu-i de ici, de colo.

Era cea mai minunată pisică din lume. Îngrozitor de independentă şi suficient de deşteaptă cât să nu mă plictisească. Şi frumoasă ca orice birmaneză. A avut o viaţă plină şi fără evenimente dificile. Şi cred că a fost fericită în felul ei pisicesc. Spre sfârşit, însă, a făcut diabet şi insuficienţă renală şi s-a chinuit. Am reuşit să-i prelungesc viaţa vreo 6-7 luni cu mâncare specială şi, uneori, cu câteva injecţii. În final, pe 9 septembrie, am fost nevoită să o duc la medic, spre eutanasiere. O simplă injecţie albastră şi, gata… ca şi când n-ar fi fost…

La o lună după, mama mea nu s-a simţit deloc bine şi am internat-o la spital. A stat vreo 10 zile, care mi s-au părut un veac. Nu mă pot plânge de medici sau de condiţiile din spital, că au fost decenţi şi decente, dar sentimentul ăla permanent de teamă că se întâmplă ceva rău şi că nu poţi controla nimic din ce urmează nu-l doresc nimănui. Şi nu mi-l mai doresc nici mie. Dacă e să se întâmple, prefer să se întâmple peste noapte (zic asta în caz că îmi citeşte blogul cineva de Sus).

Cam asta e. Aşa cum ziceam, 2015 a fost un an bun. Nu ştiu cum va fi 2016 şi nici nu am planuri pentru el. Oricum, ori câte planuri am avut, viaţa şi-a făcut de cap singură. Dacă e să-mi doresc ceva, e să-mi fie uşor. În rest, Dumnezo cu mila. 🙂