Blogul Licuricei

De Sărbători, am fost în căutarea unor cadouri pentru o fetiţă de 11 ani. Şi cum, în mintea mea, dintre cadouri nu putea lipsi Cartea, m-am preumblat un pic şi prin librării. Picul ăla a fost însă destul cât să mă facă să-mi dau seama înc-odată de emoţiile diferite pe care mi le stârnesc câteva dintre cele mai „circulate” librării clujene. Şi pentru că am vrut de mult timp să scriu despre asta şi nu mi-a ieşit, o fac acum.

Să începem cu Cărtureşti, această Mecca a cititorilor români. Curtată intens de toţi cei avizi de cultură, e librăria cea mai puţin ispititoare pentru mine şi oricât m-aş strădui, nu reuşesc să mă împrietenesc cu dumneaei. Odată ajunsă acolo, am o stare de nervozitate permanentă, nu îmi găsesc defel locul şi mă simt de parcă aş fi constrânsă să fiu un cititor cool, stylish, altfel decât oricare alt cititor.

Mă mişc printre rafturi cu teama permanentă că sigur voi da jos ceva, că precis în secunda următoare voi sparge vreo cană de lux sau că voi scăpa din mână vreun borcan cu dulceaţă scumpă. Feţele înţepenite ale vânzătoarelor, care niciodată nu schiţează vreun zâmbet şi care par muuuult mai importante decât mine, amărâta de cititoare stresată, nu mă ajută deloc să ies din starea asta şi îmi alimentează şi mai mult nervozitatea.

Ne-tihna asta de care am parte în Cărtureşti se suprapune perfect peste impresia că e librăria cititorilor atinşi de snobism, a oamenilor cu bani, a hipsterilor declaraţi sau nedeclaraţi, a cocalarilor de lux, a tuturor celor intră în ea cu convingerea că odată văzuţi printre rafturile magice vor fi poziţionaţi ca prin magie în elita cititiorilor de soi. Din acest „imperiu cultural” eu, una, nu reuşesc să îmi cumpăr cărţi, ci iau cel mult câteva cadouri mai acătării pentru persoane care ştiu că apreciază genul.

În Humanitas, pe de altă parte, găsesc mai repede plăcerea statului şi a răsfoitului printre pagini şi intru mult mai uşor în starea „căutătorului de cărţi bune”. Mă ajută, cred, şi arhitectura clădirii care o adăposteşte, aşa după cum mă binedispune de fiecare dată vederea globurilor imense de hârtie, de la IKEA, care atârnă pe post de candelabre. În plus, aici îmi place ordinea logică după care sunt aranjate cărţile, iar asta acoperă puţin apatia vânzătorilor care stau tot timpul doar la casa de marcat. E drept că spaţiul e destul de mic şi probabil doar ar încurca lumea dacă s-ar mai plimba şi ei printre cărţi, dar orş’cât…

Dacă ar fi să o poziţionez, aş spune că Humanitas e librăria persoanelor „cu morgă”, a celor autodeclaraţi „profunzi” (şi care probabil chiar sunt), a specialiştilor în citit şi a mamelor care vor să scoată direct academicieni din odraselele lor. Nu mă simt 100% ca peştele în apă nici aici, dar dacă e să cumpăr cărţi pentru cineva atunci, cu siguranţă, cumpăr din Humanitas.

La Diverta intru rar spre deloc de când s-a mutat în locul Hubertusului, chit că e tot în buricul târgului. Adevărul e că n-am considerat-o niciodată mai mult decât o papetărie imensă cu veleităţi de librărie, un loc din care părinţii cumpără rechizite şi cărţi care „li se cer copiiilor la şcoală”, o librărie-chiosc pentru cei care vor să citească ceva pe tren, pentru amatorii de siropuri şi pentru cei care nu pun mare preţ pe acest act al cititului şi o fac doar la nevoie. Cam atât cu ea.

Când vine vorba însă de Librarium Book Corner, lucrurile stau cu totul altfel. Şi nu mă refer la cea deschisă în Universităţii (pe care nu am mai văzut-o din finalul lui decembrie şi care arăta atunci precum un hangar de avioane în care piloţii şi-au lăsat, pe câteva rafturi, cărţile preferate), ci mă refer la cea din minunata casă de pe Eroilor. Ei bine, aici mă simt incredibil de bine. Îmi place totul în ea – bolţile înalte şi bisericoase, scara interioară cu balustradă din alte timpuri, o combinaţie perfectă de lemn bătrân şi fier forjat, pereţii şi podelele ticsite cu cărţi aranjate într-o ordine foarte la îndemână, mirosul combinat de lemn, hârtie, lumină şi căldură.

Certitudinea mea e că în Book Corner intră doar cei au nevoia acută de a simţi sub degete paginile poroase sau delicate ale unei cărţi, cei care trebuie să-şi încarce (la intervale regulate de timp, căci altfel ar muri) plămânii cu mirosul proaspăt de tipar, cei care îşi construiesc în minte filmul poveştii citite mai desăvârşit decât orice ecranizare ulterioară. Şi mai sunt convinsă de un lucru, când vine vorba de librăria asta: de aici nu voi putea cumpăra niciodată cărţi proaste. Efectiv, nu am cum. It’s a kind of magic. 🙂