Dacă e ceva prin care să ţin minte 2011, atunci mi-l voi reaminti mereu drept anul în care am conştientizat că am îmbătrânit. Din punct de vedere fizic, zic, pentru că altfel mai am de străbătut nişte ani. În anul care tocmai a trecut şi pe care mi-l amintesc ca şi când ar fi fost ieri, eternele mele 49 de kilograme au devenit, nu ştiu cum şi când, 57 şi aşa se pare că vor rămâne mult timp de acum încolo.
Habar nu am cum am pus opt kilograme pe mine, dar le-am pus şi mi-au cam dat peste cap dulapul. 90% din hainele mele trebuie înlocuite deoarece fermoarele nu se mai trag, iar dacă se trag, nu mă lasă să respir. Am început acest proces de „refaţadizare” în decembrie, dar e un proces destul de demoralizant. Nu mă regăsesc în noul meu corp, iar când mă uit în oglindă şi îmi văd aripioarele şi burta mă ia cu plâns. Partea proastă e că nu pot să ţin cure de slăbire sau să fac sport, nu am atâta voinţă, aşa că va trebui să mă împac cu soarta.
Aşa cum va trebui să mă împac cu ideea că sânul meu stâng s-a lăsat vizibil vreo doi centimetri. Arată ca dracu’ şi mă enervează de mor. Habar nu am de ce s-a întâmplat asta. Iniţial am crezut că are vreun nodul şi m-am dus la un control. S-a dovedit că există un nodul, în fapt un fibroadenom, dar la sânul drept, nu la stângul. Ca urmare, singura explicaţie pe care mi-o pot da e tot îmbătrânirea.
Evident, spre deosebire de kilogramele în plus, aici situaţia se remediază cu sutiene, doar că pe mine sutienele m-au enervat de când mă ştiu şi le-am ocolit din răsputeri. Purtam o dată sau de două ori pe an, cel mult. Acum sunt nevoită să le port zilnic, mai ales că sunt şi o cerinţă a noului job, ca să zic aşa, dar mi-e incredibil de greu să mă obişnuiesc cu ele. Nu e fun deloc.
Aşa după cum nu e fun să constat că am albit în anul care a trecut mai mult decât am albit în ultimii zece ani la un loc. E moştenire de familie asta, familia lui tata ca să fiu mai precisă, dar e şi semn de bătrâneţe. Şi mă obligă să îmi vopsesc părul în fiecare lună, chit că am chef sau nu. În fapt, după vreo 15 zile de la vopsit, tâmplele mele sunt înspicate, dat fiind că podoaba mea capilară creşte cu viteza vântului de când mă ştiu. Dacă aş albi complet peste noapte, nici nu mi-aş mai bate capul cu vopsitul, că ar arată mişto, dar aşa, doar pe sfert alb, e… bătrânesc. Şi urât.
Iar ca procesul să fie complet, anul ăsta m-am procopsit şi cu dureri de spate, localizate undeva la nivelul coccisului şi resimţite te miri când. E ca şi cum aş fi anchilozată uneori. Babă de babă. Nu am apucat să merg la neurolog pentru chestia asta, dar mă tot îndemn să o fac cât de curând şi probabil că o voi face. Cu un drum, îmi voi verifica şi capul, pentru că se întâmplă să uit tot mai des tot felul de cuvinte sau să le încurc.
Indiferent însă de diagnosticul pe care îl voi primi, 2011 va rămâne pentru mine anul de cotitură, de trecere la vârsta a doua. Sper, totuşi, să fie o vârstă cel puţin la fel de colorată ca prima. Şi lipsită de alte boli.
PS: Mă întreb cum percepe acest an Laura din celălalt univers. Da, am uitat să vă spun că sunt mare fan Fringe. 🙂
De un realism crîncen. Citind m-au trecut fiori, motivele fiind lesne de inteles. În loc de încurajări, poate dezbatem cazul la un ceai, mai pe la începutul săptămînii viitoare.
apoi nu ştiu dacă e foarte bine să fiu radical de sinceră, dar dacă aşa am început blogul ăsta, aşa îl duc până la capăt. fie ce-o fi 🙂
ne vedem la ceai.
Mda. Cum as zice eu… brutal de sincer. Tocmai am citit ca, daca vrei sa slabesti, o metoda minunata e sa bei un pahar cu apa inainte cu 10 minute de a manca, pentru ca iti umpe stomacul si iti da o senzatie de plin. Eu n-am incercat, cos i`m under 49, dar mi s-a parut realista si rau n-are ce sa faca niste apa in plus. in rest, mai inchide ochiul ala critic si lasa-l sa doarma. the best is yet to come.
da, da, aşa am auzit şi eu, ca 2012 este cel mai bun an pentru Gemini. sper să fie cum zice la horoscop. 🙂
cât despre slăbit, poate că o să bag nişte bicicletă, după ce mi se obişnuieşte mintea cu ideea de sport. până atunci, apă cât cuprinde. 😀
Incredibila poza aceasta …. hmmmm, atat de rau arata fetele de varsta mea ? Oare ar fi cazul sa ma insor cu una mai tanara ? Cum Dzeu te-ai tuns asa scurt ???
Toti imbatrinim.
Numai licuricii nu imbtranesc. Ei nu mai luminesc cand sunt scosi din meiul lor, fie si daca un om ii tine in plama, de exemplu…
Tu esti LICURICI. Trebuie doar sa-ti gasesti locul.
PS : apropo de postul anterior : licuriciilor le place in iarba. Umeda, mai ales inainte de roua…
PS 2 : an nou bun=mai linistit. Cu tine insusi
da, ClujeanuldeCluj, atât de rău arată fetele de vârsta ta. e vremea de prospături. e plin Clujul de ele, aşa că succes. 🙂
Samanu: foarte mulţumesc de urare. asemeni. 🙂
Vreme trece, vreme vine…
🙂 Ce mai faci tu Laura ?
Să nu te întristezi (prea tare) de ce ai lăsat în urmă, ci sa ai grijă la ce vine. Dacă-ţi e de vreo consolare, sa ştii ca asa se petrece cu toţi, mai devreme sau mai târziu. Nu uita că întotdeauna primeşti ceva la schimb… pierzi pe-o parte, câştigi pe alta. Foloseşte cum se cuvine experienţa dobândită, ai plătit pentru ea. Doamne-ajută Laura, sănătate să fie, în rest iţi urez sa ierţi mai uşor şi sa iubeşti mai mult în 2012 . Cred eu ca doar asta contează, restul îmi pare deşertăciune 🙂
esti norocoasa, eu am inceput sa ma ingras din senin la 25 de ani si de atunci tot tin cura de slabire (nu mananc dupa ora 6-7 seara cat de des pot). si cand uit de cura, iar ma ingras.
am citit si postul cu fata care te-a urat. l-am citit mai demult, am vrut sa raspund dar am uitat. ma rog. nu sunt multe de zis. doar ca fata aia nu te-a urat, pentru ca, printre altele, nu e capabila de sentimente negative atat de extreme. una sunt nervii si impulsurile si alta ura. iar povestea cu omul cu pricina s-a terminat de muuult. hai sa ingropam securea.
cheer up, corpul nu e totul. plus, femeile se fac mai frumoase cu varsta, cred eu. voila http://www.imdb.com/name/nm0000300/
Pixel@u: ce mai fac? iaca, îmi neglijez blogul şi musafirii care îmi scriu. 🙁 sper totuşi să mă ierţi că răspund atât de târziu. şi îţi mulţumesc pt energia pozitivă. ce-i drept nu am fost foarte tristă de kilogramele puse pt că dacă aş fi fost, cred că aş fi făcut ceva cu ele. dar în afara faptului că am constat că le am, n-am mişcat un deget să le dau jos. lenea asta o să mă îngroape într-o zi 🙂
şi de iubit promit cel puţin să încerc. şi sper să-mi şi iasă. 🙂
andreea: eu am îngropat securea încă de când lucram la ADR, de.aia nu am înţeles tot ce a urmat. dar, în fine, e deja istorie şi nu mai vreau să pierd timpul cu povestea asta.