Blogul Licuricei

Pe la începutul lui august, şapte femei frumoase şi deştepte, vorbitoare toate de engleză, iar unele de germană, italiană şi spaniolă, stăteau de poveşti pe o terasă din centrul Clujului. Conversaţia curgea veselă şi isteaţă, aşa cum şade bine oricărei conversaţii între femei deştepte.

În scurt timp, grupului i s-a alăturat un tânăr domn olandez, spiritual şi fermecător, iubitul uneia dintre cele şapte. Şi văzându-le el pe celelalte şase cum stau înşirate ca nişte minunate perle în aşteptarea firului călăuzitor, tânărului domn olandez i-a venit ideea să-şi sune prietenul englez, frumos, inteligent şi amuzant şi, mai important decât orice, singur. Prietenul cu pricina urma să vină într-o scurtă vacanţă în România, aşa că nu strica să facă de pe acum cunoştinţă cu bogăţiile patriei noastre.

Zis şi făcut. Telefonul a fost dat, iar englezul cu pricina s-a conversat pe rând cu toate cele şase tinere femei, frumoase, deştepte şi singure (asta uitasem să precizez), minunându-se de cât de bine vorbeau fiecare engleza şi de cât de spirituale şi relaxate erau. Conversaţia odată încheiată, atât femeile, cât şi englezul abia aşteptau să vină ziua în care să se întâlnească.

După vreo două săptămâni de la această veselă întâmplare, tânărul englez a aterizat la Cluj. De bună seamă, primul drum a fost făcut la terasa cu pricina, unde s-a întâlnit cu o parte dintre femeile în cauză. Trei la număr, restul fiind plecate din oraş cu diverse treburi. Întâlnirea s-a dovedit la fel de amuzantă precum fusese conversaţia telefonică. S-a râs, s-au dezlegat şarade, s-a răspuns la quizuri (nu ştiu de ce, englezul avea o plăcere deosebită în a pune întrebări de cultură generală), s-a băut vin frizzante şi s-a legat o adevărată amiciţie între părţi.

Când s-a lăsat noaptea, englezul nostru a dorit să meargă la o petrecere într-un club din urbe cotat drept „de fiţe”. În fapt, el habar nu avea de statutul clubului, ci pur şi simplu trecuse dimineaţa prin zonă, văzuse afişul care anunţa petrecerea şi îi rămăsese în minte. Cum suntem o naţie ospitalieră şi nu le refuzăm nimic celor care ne vizitează, fetele l-au însoţit pe tânărul domn în clubul cu pricina, chit că, de obicei, ele nu călcau pe acolo.

S-au distrat ce s-au distrat, iar la un moment dat fetele au plecat, în grup, la baie, lăsându-l pe tânărul englez singur. Cinci minute au lipsit. Cinci! La întoarcere, englezul nostru era acaparat cu totul de o tânără brunetă, focoasă şi râzăcioasă, dar care nu vorbea o boabă engleză. Nada de nada. Discuţia se lega totuşi într-un fel care nici în ziua de azi nu poate fi definit, lucru care mira nespus pe toată lumea.

În timp ce făceau cunoştinţă cu noua apariţie, una dintre cele trei femei a întrebat dacă nu are cineva o gumă de mestecat. În acel moment, timpanele le-au fost zgâriate de cel mai autentic accent ţărănesc auzit vreodată în acel club de fiţe: „Am io, da’ numa’ die pepinie”. Cele trei femei frumoase şi vorbitoare de engleză s-au uitat oripilate spre cea de-a patra, frumoasă, dar nevorbitoare de engleză, care, foarte natural, le întindea pachetul cu gumă de mestecat.

Încă şocate de ce auziseră, femeile au început să o tragă de limbă pe cea de-a patra, şi aşa au aflat că aceasta venise cu cursa dintr-un sat maramureşan, special pentru a petrece câteva ore de distracţie în clubul clujean de fiţe. În tot acest timp, tânărul englez zâmbea vesel, habar n-având cât de greu trage aici la cântar un accent ţărănesc şi, mai ales, ce înseamnă să te îmbraci frumos şi să vii cu cursa la oraş, ca să te distrezi.

Ce s-a întâmplat mai departe? Cam ce era de aşteptat. Tânărul englez a plecat la sfârşitul sejurului la el acasă, dar a revenit după numai o săptămână în România. Şi nu la Cluj, ci în acel sat maramureşan, unde a fost primit regeşte. Părinţii fetei au tăiat găina cea mare, au scos vinul vechi din pivniţă şi l-au ospătat pe săturate. Cât despre fată, ea şi-a cumpărat cărţi de engleză şi se pregăteşte să petreacă Crăciunul la Londra.

Pe cele trei fete le găsiţi şi acum pe terasă împreună cu celelalte trei, râzând mânzeşte de întâmplarea pe care au trăit-o. Iar în urechi le sună, din când în când, o vorbă a ţăranilor români pe care o uitaseră, ocupate fiind cu limba engleză: nu-i pentru cin’ se pregăteşte, ci pentru cin’ se nimereşte.