Blogul Licuricei

Azi-noapte am visat că mi-am vândut casa şi, cu tot cu părinţi, m-am mutat în Grecia. Nu oriunde, ci într-un sat situat pe coasta muntoasă a unei insule, cu străduţe înguste şi multe case albe, care urcau până aproape de vârf. La un moment, în satul meu şi-a făcut apariţia un amic. Un personaj deştept şi simpatic, de altfel, cu care am lucrat pe vremuri, dar cu care nu prea mai vorbesc astăzi din motive de distanţă şi vieţi total diferite.

În vis era însă trist, singuratic, nefericit şi deprimat. Era vară când apăruse în satul meu de pe munte şi se cazase undeva la poale, spre mare, într-un fel de pensiune. Cum stătea el aşa singur şi amărât, am decis cu prietenele mele (care au intrat pe neaşteptate în vis), să-l ducem la patinaj. Da, între timp se făcuse iarnă în Grecia şi mai apăruse şi un lac îngheţat pe muntele ăla.

Personajul de care vă spun s-a binedispus, cât de cât, la patinaj, dar în scurt timp s-a întors la pensiunea lui. Şi iar s-a schimbat vremea în visul meu. De data asta a început să plouă mult de tot şi să curgă şuvoaie întregi de apă mâloasă pe munte în jos. Noi, fetele, stăteam undeva înspre vârful muntelui şi îi strigam amicului meu să se ferească din calea apei. El s-a întors, s-a uitat la noi, a zâmbit şi dus a fost de apă.

Nu mi-a plăcut deloc situaţia şi m-am trezit brusc. Era vreo 4 dimineaţa. Am stat o vreme gândindu-mă la povestea asta, după care am adormit la loc. Când am ajuns în redacţie, însă, visul mi-era încă viu în minte. Până în detaliile cele mai fine. M-am apucat să caut pe net să văd ce înseamnă când visezi apă galbenă, mâloasă şi năvalnică. Nimic bun. Boală şi evenimente rele. Nu spunea pentru cine toate astea: pentru cel care visează sau pentru cel visat.

Cum nu suna prea bine, îi scriu amicului în cauză şi îi povestesc visul. Cadru cu cadru. Ca să aibă grijă de el, nu de alta. Şi ce-mi răspunde dânsul (bineînţeles, după ce face glume macabre pe seama posibilei lui morţi)? Citez: „Si eu am acelaşi vis, cu Grecia, iar ce descrii tu e exact un sat din Laconia (pe care mi l-am ales deja)”. Măi să fie!! Azi-noapte am visat un sat real, în care nu fusesem niciodată!! Şi, mai mult decât atât, un personaj implicat în visul meu văzuse acel sat în realitate. Nu-i ciudat asta?!? Chiar foooarte ciudat.

Cu atât mai mult cu cât, citindu-i răspunsul, mi-am adus aminte de un alt vis de acelaşi calibru. Acum câţiva ani, într-o noapte am visat că eram pe malul unui lac, în Canada (unde încă nu am călcat) şi vroiam să ajung la un ponton. Era un ponton foarte lung şi îngust, din lemn albicios, pe care îl izbeau cu putere valurile din ambele părţi. Doar că, pentru a ajunge la ponton, trebuia să sar un gard de sârmă pe care era agăţată o plăcuţă cu „No passing. Private property”. Într-un final, am reuşit să sar gardul şi am păşit pe ponton. M-am trezit la fel de brusc.

La vremea respectivă i-am povestit visul unui prieten care locuia în Canada, mai exact în Toronto. A stat stă un pic pe gânduri, după care mi-a trimis o poză. Era pontonul meu. Exista!! Cu tot cu plăcuţa în cauză pusă pe gard, aşa cum am zis eu. Undeva pe acolo, pe malul lacului Ontario, unde nu fusesem veci. Din păcate, poza aia am pierdut-o tot schimbându-mi calculatoarele. Dar am ţinut minte. Recapitulând: am visat două locuri care există în realitate, pe care eu, personal, nu le-am văzut niciodată, dar persoanele cu care povestesc despre ele, da. How odd is that?

Şi povestea nu se opreşte aici. Azi, la câteva ore după ce mi-am împărţit satul din Lakonia cu personajul în cauză şi am căzut de comun acord că putem locui amândoi în el fără să ne călcăm pe picioare, ce aflu? Că e tocmai ziua Sfântului Andrei şi că visele avute cu o noapte înainte sunt, nici mai mult, nici mai puţin decât premonitorii. Cum ar veni, eu, Laura Laurenţiu, la un moment dat, am să mă mut într-un sat de pe o insulă muntoasă, din Laconia! De vis, cum ar zice Ana!! 😀

PS: Una peste alta, Sfântul Andrei ăsta e chiar simpatic. Deşi, sinceră să fiu, mi se pare ciudat cum de poporul ăsta şi-a ales drept ocrotitor un sfânt de ziua căruia strigoii ies din morminte. Mă rog, în noaptea dinaintea zilei lui, dar e Noaptea de Santandrei, aşa că tot de el ţine. Plus că ziua se numeşte Ziua Lupului. De fapt, tot ce se întâmplă în preajma zilei ocrotitorului României e un melanj de usturoi, strigoi, lupi, vrăji, morţi, boli, farmece şi babe. Cum naiba să ne meargă  bine sub astfel de auspicii?

PS2: Ştiu că e corect „visurile”, dar mie nu-mi place deloc cum sună. Aşa că, aleg varianta de mai sus.