...în acest weekend mi-a fost dăruită o carte – ”vânătorii de zmeie” de khaled hosseini. nu auzisem de ea până atunci, dar în timp ce o citeam, am realizat două lucruri. primul: de câţiva ani buni nu am mai primit cadou cărţi. când eram mică, nu exista lună ca maică-mea să nu îmi cumpere două sau trei cărţi pe care scria, invariabil, acelaşi lucru: ”de la mama pentru laura”. ceva mai jos trecea data la care erau cumpărate. aşa, ca să se ştie.
cum cărţile erau singurele cadouri mai de doamne-ajută în românia comunistă, cam asta primeam şi de la prieteni, de ziua mea. de la o vreme, nu ştiu cu exactitate când şi cum, nu mi s-au mai arătat astfel de daruri. am stat aseară şi am căutat prin bibliotecă să văd care e ultima carte ce mi-a fost dăruită. am găsit ”toate focurile, focul” de cortazar, primită acum vreo patru ani. de atunci nimic.
lumea îmi cumpără mărgele, pantofi, rochii, brăţări sau obiecte de pus prin casă, dar nu cărţi. pe ăstea mi le cumpăr singură. nu mă deranjează chestia asta, doar că mă întreb de ce nu mai vin prietenii spre mine cu astfel de cadouri. în fine, îmi voi da seama la un moment dat.
al doilea lucru conştientizat a fost ăsta : nu am ridicat niciodată, dar niciodată, un zmeu. 🙁 nici măcar nu ţin minte să fi văzut unul în realitate, darămite să fi pus mâna pe el sau să mă fi chinuit să-l mânuiesc prin văzduh. iar ăsta mi se pare un maaaaare handicap al copilăriei mele. e ca şi când nu am fost copil pe de-a-ntregul.
nu vreau să mă gândesc câte astfel de ”bunătăţi” am pierdut, că probabil o să mă ia cu plâns. n-am tras nici măcar cu praştia, între noi fie vorba. şi nu am spart niciun geam cu vreo piatră. nu veniţi acum să-mi spuneţi că astea sunt „chestii de băieţi”, că nu vă cred. dar o să-mi fac un target din a ridica un zmeu la cer. şi asta cât de curând. e musai să trăiesc senzaţia asta, chit că ştiu că nu va putea avea acelaşi gust ca şi cum ar fi avut în copilărie.
cât despre carte, al zecelea bărbat spune că e cea mai frumoasă poveste pe care a citit-o el, anul acesta. este, recunosc. mă rog, spre final, ai senzaţia că a fost scrisă cu gândul de a fi ecranizată, dar poţi trece peste asta dacă nu vrei să cauţi nod în papură chiar la orice. eu zic să o citiţi. după care să-mi spuneţi dacă mai credeţi că toţi copiii se nasc buni, frumoşi şi deştepţi. 🙂
si eu am senzatii de „copilarie incompleta”, numai ca la mine e conturata de bicicleta pe care n-am primit-o… prin urmare nu stiu sa merg cu ea…
prima si singura incercare de a ridica un zmeu a fost la tara… o ajuns in nuc… tragic sfarsit.
cred ca o sa ma apuc sa o citesc…:)
pe bicicletă mă ştiu da. partea asta nu am pierdut-o, ca norocu’. dar zmeiele…. :(( mă gândesc că, totuşi, nu e chiar aşa de simplu să înalţi un zmeu. îţi trebuie oareşce îndemânare. şi nici nu ştiu de unde naiba pot cumpăra un zmeu, de fapt… fuuuaarte complicat. 🙁
ma tot gandeam ca e imposibil sa te fii sarit cu cadoul care m-a consacrat :”cartea” si mi-am dat seama ca n-am facut-o 🙂
pe cand lucram la z.c ti-am luat cadou de ziua ta o carte de la polirom, colectia aia cu tineri romani…
Tin minte ca am fost un copil tare rebel. Ma urcam in varful teilor aproape tot timpul si ulterior o strigam pe mama „mama vino sa ma vezi unde sunt”. Bineinteles ca dupa aia luam o mama de bataie de numa. Cred ca daca imi lasam copilaria pe mana parintilor, acum as fi zis ca am avut o copilarie incompleta. Dar nu am lasat-o si am luptat pt ea, pt libertatea ei. Felul in care gandeam era urmatorul: ma duc si fac cutare lucru cu toate ca mama si tata o sa ma bata. Pt ei eram un copil neascultator, dar pt mine era magic cand ieseam afara si faceam toate „prostiile alea”. Una din cele mai faine experiente era binoclu cu infrarosu pe care-l foloseam cand furam mere de la o baba si ne imaginam ca ea iese afara si ne bate. Or cand ne uitam cu binolcu la luna si vedeam luna cu 2 ochi, 1 nas si gura…O alta experienta care mi-a placut enorm si care imi face mare mare placere sa ma gandesc acum e aceea cand regizam filme cu clasa mea. Primul film pe care l-am regizat a fost „Legenda calaretului singuratec”…cred ca eram in clasa a 2-a. Unii dintre colegi erau banditii, pe gura carora am folosit cravatele de pioner in loc de esarfele negre, eu eram regizorul, actorul principal, scaunele erau caii, bancile erau trasurile…gasisem o fata blonda care era iubita actorului principal..si ce chestie chiar avea bucle blonde ca actrita principala.
Bicicleta nu am avut, dar „furam” bicla lui tata aproape mai tot timpul cand era la serviciu. Dar la un moment dat i-am facut rotile 8 si de atunci nu am mai pupat nici o bicla.
Am crescut foarte mult pe marginea raului Siret unde prindeam peste cu tata, deoarece tata a fost un mare mare pescar…de fapt acolo si a murit cand aveam 16 ani.
Materia prima pe care o folosea la peste erau ramele si ,of course, ne trimitea pe noi 4 copii,aproape in fiecare weekend, sa-i scormonim rame pt peste. Asta facea tatal meu dupa ce termina jobul la 3…pescuit, citit si iar pescuit.
Totusi simt un moment de „copilarie incompleta”…nu am avut deloc jucarii…am avut poate 2 sau 3 toata copilaria mea.
hm, hm, am ridicat cateva zmeie si sentimentul e fascinant, mai ales cand le conduci minute in sir cu ochii pe cer, de parca ai zbura chiar tu, iar cand cobori privirile spre pamant ai senzatia unei ameteli neplacute, cenusii…
frustrarea mea, mai mare poate prin conotatia sa sociala, este ca nu am avut niciodata patine de gheata. ma simteam un paria stand la marginea vechiului patinoar din gheorgheni si privindu-mi prietenii imbujoati pe gheata. dar de, nu poti sa le ai pe toate.
lavinia: musai să mai întorc biblioteca din nou, cu fundu-n sus, că nu-mi aduc aminte nicicum de cartea aia 🙁
poliana: la ce ţi-au trebuit jucării cu aşa o viaţă aventuroasă? te invidiez, zău!
kafkutza: da’ de unde ai avut zmeie? că asta e marea mea dilemă. iar eu am avut patine de gheaţă. şi am învăţat singură să mă dau, sic! :))
Licuriciule e doar un moment mic mic de tot cu jucariile. Toata viata mea am fost fascinata de design, de frumos, de arta, de natura, de muzica….si vedeam cum fetitele faceau hainute la papusi. Dar iubesc fiecare moment din copilaria mea.
Iti doresc ca tocmai aceasta carte primita in weekend sa fie una „deschisa”…
Simbolic, nu te vad ridicand un balaur pe cer. E un gest masculin, un gest de solomonar.
Tu stii sa dai altfel semne catre cetate…
Toti copiii se nasc geniali, noi ii crestem ii facem oameni, cetateni, semeni, prin ajustari repetate si dese de aripi… Foarte putini isimai pot conserva sinele sub asediul nostru social.Genial nu inseamna nici bun, nici generos, nici moral
apoi eu nu sunt de acord că toţi copiii se nasc geniali. unii chiar se nasc răi sau proşti sau urâţi. ştiu că nu sună politically correct, dar asta e realitatea. că ăia urâţi pot deveni şarmanţi cu vârsta şi educaţia, e adevărat. că ăia proşti, bieţii, sunt buni la suflet de cele mai multe ori, iar e adevărat. dar ăia care se nasc răi, parcă se înrăiesc şi mai tare cu timpul. zi-mi de ce?
iar această carte, e cartea bună. simt eu :))
off-topic: cizma e foarte chic 🙂
ochi de femeie 😀
zmeiele le-am facut impreuna cu verisorii mei, la tara, pe malul Tisei, in Maramures. Ce vremuri, si ce-am ajuns….:))
de unde provine „obiectul” si perechea lui? 🙂
kafkutza: poate mă înveţi şi pe mine să fac un zmeu, la vară.
dorli: oooo, te voi dezamăgi aici. sunt de pe flickr 🙁
dar promit că le pozez pe ale mele care sunt cel puţin la fel de frumoase, dacă nu şi mai :))
dorli: între timp le-am fotografiat. uită-te în foto 🙂
am verificat 🙂
foarte, foarte faine!
merci pentru „mobilizare”!
mă bucur că ţi-au plăcut. mi le-a făcut o prietenă şi-mi sunt fuuuuuuarte dragi.
eu am ridicat zmeie si m-am dat si sper sa ma dau cu patine in continuare. ce frumoss
aaa, licuriceasca inzmeiere :)) dar din dar: cartea zmeului. oi face o poza si o pun aci
aşa să faci. 🙂 m-am uitat pe fotoblogul matale. ce minunat atelier ai!! ne place!! 🙂
Zambesc amintindu-mi de carti daruite. Noaptea era rece, plus ca ploua enervant, si n-am gasit cartea, ci doar un album. Era pentru cineva „Mai frumoasa decat frumusetile lumii”. Au ramas ploile. Amintirea lor si-un zambet.
🙂 e cel mai minunat album pe care îl am, aşa că poţi fi mândru. apropo, blogul ăla al tău nu-l mai readuci la viaţă? ar cam fi timpul. ca să nu mai zic că aş avea în blogroll un trio de excepţie. eu aştept…