Proiectul Laura

Pentru vremurile pe care nu le-am prins, dar aş fi vrut. Pentru tot ce-am putut fi şi nu suntem.

De când am aflat de www.vplay.ro, viaţa mea s-a schimbat complet. Nu mai ies din casă decât obligată, nu mai am chef să citesc, nu mă interesează terasele, nu îmi pasă că e soare afară şi vorbesc pe mess cu oamenii numai câteva cuvinte, din politeţe. Tot ce fac, de dimineaţa până noaptea târziu, e să mă uit la seriale. Iar asta mă face extrem de fericită.

Am început această dependenţă (pentru că, de bună seamă, e o dependenţă) cu Gossip Girl. Nu ştiu cum şi de ce l-a ales, nu văzusem niciun sezon până atunci, dar cred că doream ceva uşor şi fără prea mari bătăi de cap. Ca urmare am ajuns să mă culc noaptea la 2.00, după ce terminam câte un sezon-maraton.

Habar nu am ce m-a atras la serialul ăsta, dar tare bine mi-a picat să văd cum îşi trăiesc viaţa copiii bogaţi, răi şi frumoşi ai New York-ului. Mă săturasem probabil de ţiganii noştri, de oameni prost îmbrăcaţi şi de chestii aşa-zise profunde, aşa că superficialitatea mascată a celor din înalta societate newyorcheză a picat la ţanc. După ce m-am pus la punct cu Gossip Girl (a se citit “am ajuns la zi cu toate episoadele”), am trecut mai departe.

La Brothers & Sisters, mai exact. Ei, bine, serialul ăsta m-a făcut să-mi dau seama de două lucruri. 1. Că nu mă pot uita deloc la doi bărbaţi care se sărută. Toate scenele de acest gen le-am petrecut cu mâna pe ochi sau cu privirea în altă parte. 2. Că pentru prima oară îmi doresc ce nu mi-am dorit niciodată: să fi avut o familie numeroasă şi complicată. Înainte de a vedea toate cele patru sezoane din Brothers & Sisters nu am tânjit după certuri amuzante în familie, aglomerări la masă, probleme sentimentale, complicităţi şi secrete care ies la iveală înainte de a fi spuse. Acum, lipsa unor fraţi (de preferat 4 sau 5) e singurul regret al copilăriei mele. Evident, fraţii la fel de simpatici şi faini ca cei din serial. Altfel, nu se pune.

De la cei cinci fraţi Walter am trecut la Spartacus: Blood and Sand. Ei, bine, aici aş fi stat zece sezoane dacă s-ar fi putut. Şi nu pentru că actorul principal, Andi Whitfield e unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi în viaţă (dacă e să mă întrebaţi pe mine, cel mai frumos chiar), ci pentru că povestea gladiatorului care a băgat Roma în sperieţi m-a fascinat de când mă ştiu. Ba chiar multă vreme am cochetat cu ideea de a scrie un roman istoric despre ce s-a întâmplat cu Spartacus după răscoală.

Dat fiind că nimeni nu i-a găsit trupul printre cei morţi în ultima bătălie de la Lucania (filmul din 1960 cu Kirk Douglas nu respectă adevărul istoric când îl arată pe Spartacus răstignit), eu întotdeauna mi-am închipuit că a reuşit să fugă şi să îşi ia viaţa de la capăt. Nu ştiu însă cum vor rezolva acum producătorii situaţia, pentru că, din cauza îmbolnăvirii lui Whitfield de cancer limfatic (mă sperie câţi oameni tineri se îmbolnăvesc mai nou de cancer), sezonul doi (care începe de la evadarea sclavilor din Casa Batiatus) încă e în stand by. Sper ca Whitfield să învingă boala, să se filmeze din nou şi Spartacus să nu moară pe câmpul de luptă, pentru că altfel voi fi nevoită să scriu, totuşi, romanul ăla.

Şi cum nu mă puteam opri doar la trei seriale (indiferent câte sezoane au fiecare), am văzut un al patrulea. Iar cu ăsta mi-am definit şi genul de iubit pe care mi-l doresc. Serialul e The Big Bang Theory, iar “iubitul” e Dr. Sheldon Cooper. E adevărat că un tip ca Andy Whitfield îţi fură minţile şi te poţi reîndrăgosti la fiecare 5 minute de el doar privindu-l, dar cu fizicianul Sheldon Cooper viaţa este mult mai amuzantă şi mai colorată. Mă rog, şi mai enervantă, dar dacă n-ar fi aşa te-ai plictisi.

Serialul este deştept făcut, iar Sheldon un geniu snob, plin de idiosincrazii, fără pic de modestie, simţ al sarcasmului sau umor, dar absolut fermecător în tot ce face. E un autist care îţi face viaţa imposibilă, dar de care nu te poţi lipsi. Nu ai cum să nu îl iubeşti. Mai ales că nici nu arată rău, dacă e să recunoaştem cinstit. E greu de crezut că cineva ar putea trăi cu un astfel de personaj, dar mie mi-ar plăcea să încerc. Bine, sunt conştientă că, după o astfel de declaraţie, mi se va spune (din nou) că am nevoie de psihoterapie, dar, vorba lui Batiatus, un om trebuie să-şi accepte soarta sau va fi distrus de ea.

Acestea fiind spuse, mă duc să mănânc, după care mă întorc la site-ul meu cu seriale. Am avut timp să scriu postul ăsta pentru că, de azi-dimineaţă până la ora 16.00, vplay.ro a fost în reparaţii.

Vă mai amintiţi rezoluţia mea cu numărul 7? Aia care suna aşa:“Să mă decid dacă vreau sau nu copii, şi dacă da să fac tot ce pot să adopt unul” şi trebuia rezolvată până la ziua mea, în luna mai? Ei bine, o bifez acum. N-are rost să mai aştept pentru că m-am decis: NU VREAU.

De bună seamă am şi motive. Le-am avut întotdeauna, dar am zis că poate-poate mă schimb şi mă autoconving că nu e chiar aşa cum cred. Ba e chiar aşa. Dar dacă vreţi să ştiţi de ce, iată, vă zic. Toate motivele au aceeaşi pondere, niciunul nu e mai important ca şi altul, aşa că le trec cum îmi vin în minte.

1. Nu-mi place cum arată femeile gravide şi mă dezgustă ideea de a avea burtă timp de nouă luni. Mă seaca şi gândul de a discuta numai despre copii, sarcină, greţuri, pofte şi altele de felul ăsta în tot acest timp. Ar fi fost frumos să se fi inventat alt mod natural de a face un copil. Ideea de a creşte ceva în tine îmi dă fiori. Îmi aduce aminte de filmul “Alien”.

2. E mult prea complicat să adopţi un copil. În primul rând, nu mi-ar fi plăcut să adopt din România, din snobism sau din ce vreţi voi. În al doilea rând, dacă vreau să adopt din altă parte, durează foarte mult (că m-am interesat) şi costă, or bani pentru aşa ceva nu prea am. Mai mult, nu sunt atât de determinată încât să trec peste tot felul de amănunte birocratice şi alte cele, iar asta e o altă dovadă că nu mi l-am dorit niciodată cu adevărat, decât la stadiu declarativ.

3. Nu cred că un copil creşte psihic echilibrat dacă are doar mamă. Am convingerea intimă că, pentru a putea face faţă cu succes societăţii de astăzi, un copil are nevoie de ambele modele: mamă – tată. De sex opus, ca să nu existe dubii. Or, în cazul meu, acest aspect nu e bifat. În general nu sunt pornită să mă mărit, nu am prea fost niciodată, dealtfel, iar în acest moment nici nu sunt îndrăgostită de nimeni. În plus, preconizez că îmi va lua foarte mult timp să ajung în această stare de îndrăgosteală, aşa că nici nu are rost să discutăm pe tema asta.

4. Îmi displace societatea de astăzi şi nu mă simt în stare să cresc un copil într-o astfel de lume. Mă enervează toate pretenţiile pe care le au copiii astăzi (începând de la telefoane mobile din clasa întâi şi terminând cu vacanţele la shopping în Milano sau mai ştiu eu pe unde) şi mă enervează că părinţii sunt nevoiţi să le accepte pentru ca odraslele lor să nu se simtă prost în faţa colegilor. Aş ajunge o mamă isterică şi nebună, care şi-ar teroriza copilul nelăsându-l în faţa calculatorului sau necumpărându-i cine ştie ce super fiţă. Decât aşa, mai bine lipsă.

5. Sunt mult prea comodă şi mi-e prea bine aşa cum sunt. Am timp să fac ce vreau, când vreau, cum vreau. Uneori mă enervează până şi pisica pentru că mă trezeşte când îmi e lumea mai dragă ca să îi dau de mâncare. Cu siguranţă nu aş face faţă plânsetelor şi problemelor unui copil şi aş încerca să-l pasez lui maică-mea, ceea ce nu e ok, totuşi.

6. Nu sunt sigură că l-aş iubi dacă nu ar fi simpatic, frumos şi deştept. Sunt mai degrabă o persoană rece şi calculată şi teamă mi-e că i-aş vedea orice imperfecţiune, iar afecţiunea pentru el ar avea serios de suferit. Nu sunt genul de om care să crească pisici maidaneze, ci de rasă. De-aia mi-am luat birmaneză şi nu un pisic de la tomberon. Dar măcar pisicile ţi le poţi alege, nu? Pe copii, din câte ştiu, nu-i poţi trimite înapoi cu barza dacă nu ies pe placul tău.

Cam asta ar fi. Probabil că lumea va zice că un copil îţi umple viaţa, că e un miracol să îl ai, că la bătrâneţe ai pe ce te baza etc, etc, etc. Sunt de acord, dar în mintea mea cele şase puncte de mai sus trag mai greu în cântar. Acestea fiind spuse, declar acest subiect închis. Evident, puteţi încerca să mă convingeţi de contrariu, dar vă spun de pe acum că nu aveţi sorţi de izbândă. Las făcutul copiiilor pe mâini mai sigure decât ale mele. Spor la procreat vă doresc!

sursa: picture-book.com

…persoanele care lasă pe pervazul ferestrelor mele cutiile goale de ţigări sau sticlele de plastic, în loc să le mai ducă 50 de metri în mână şi să le arunce la gunoi. Probabil ei îşi închipuie că aşa sunt civilizaţi. Wrong! Sunteţi doar nesimţiţi. La fel de nesimţiţi ca şi cei care îşi curăţă scrumierele din maşină pe trotuarul din faţa casei mele. Uneori mă întreb ce dracu’ v-au învăţat părinţii în cei 7 ani de stat acasă.

…bişniţarii tuciurii cu pantaloni de mătase neagră, cu pense, şi cu haine de piele tot negre care stau tot timpul în grup, în faţa porţii de pe Memorandumului 4 şi fac afaceri sordide cu telefoane mobile sau ce-or fi. Ori de câte ori îi văd şi le aud accentul, care numai ardelenesc nu e, îmi amintesc de ţiganii care au ocupat, prin tot felul de mârlănii, casele din centrul Timişoarei şi mi se face teamă că la fel se va întâmpla şi în Cluj.

…că turnul Primăriei Cluj-Napoca este acoperit cu o pânză murdară şi zdrenţuită de mai bine de doi ani şi nimeni nu pune mâna să-l repare. Dacă consilierii ăia locali în frunte cu primarul nu îşi repară propria lor casă, cum ar veni, de ce să mai am speranţe că vor face ceva bun din oraşul ăsta? Sunt delăsători şi nepricepuţi, iar asta mă scoate complet din sărite.

…că din cauza maşinilor parcate non-stop, pe lângă trotuarul din faţa casei mele, şi nu numai, nu se poate mătura niciodată. E plin de praf, ţigări aruncate, hârtii şi nimănui nu-i pasă, chit că am făcut sesizări la Primărie de nenumărate ori. În plus, din aceeaşi cauză, ori de câte ori am de adus ceva cu taxiul acasă (tata de la spital, mobilă, pământ pentru flori, alimente etc.), sunt nevoită să opresc în mijlocul străzii, să blochez circulaţia şi să încasez înjurăturile şoferilor. Iar toate astea numai din vina Primăriei care nu s-a gândit că strada mea e mult prea îngustă pentru ca una din benzi să fie ocupată de parcări.

…că 75% din consilierii locali, în frunte cu primarul, nu sunt născuţi şi crescuţi în Cluj, ci în te miri ce sate din ţara asta. Din acest motiv nici nu le pasă de oraşul ăsta, nu îl simt şi nu au grijă de el aşa cum ar avea un clujean. Dacă ar fi după mine, aş interzice persoanelor care nu locuiesc de cel puţin 35 de ani în Cluj să candideze la Primărie sau pentru un post de consilier local. M-am săturat să îmi conducă oraşul tot felul de venetici. Şi nu mă interesează DELOC că, spunând asta, nu sunt politically correct.

…că în Insomnia nu este un sistem de ventilaţie performant şi după numai 15 minute de stat acolo îmi dau lacrimile de la fum şi îmi sunt îmbâcsite hainele. Din acest motiv, la începutul acestei săptămâni am decis că nu voi mai merge acolo până nu îşi vor rezolva problema asta. Ceea ce înseamnă o foarte lungă perioadă de timp, probabil.

După cum ziceam în comentariile de aici, mut primul paragraf pe Proiect, pentru a reîncepe jocul. Să vedem ce iese şi dacă are lumea poftă de scris. Cei care au scris pe Pandora’s şi vor să pună aceleaşi paragrafe în continuare, sunt liberi să o facă. Sau pot scrie ceva nou. E “la liber”, vorba aia.

***

Era trecut de 10.00 când deschise ochii, dar nu se grăbi să se dea jos din pat. Întinse mâna alene după telecomanda combinei şi, câteva secunde mai târziu, Ahmad Jamal se auzea discret în fundal. Iubea felul drăgăstos şi masculin în care negrul din Pittsburgh atingea clapele pianului. Îşi aminti zâmbind cum nişte amici pretindeau, în faţa unora şi altora, că tot ce ştia ea despre jazz era meritul lor. Deşi realitatea lor nu coincidea cu a ei, nu îi contrazisese niciodată, pentru că i se părea inutil să o facă. “Oamenii oricum cred întotdeauna doar ce vor ei”, gândi în timp ce închidea alene ochii şi lăsa notele să curgă pe lângă ea.

De undeva din fundul genţii, aruncată aiurea pe fotoliul de lângă pat, se auzi sunetul telefonului. Se trezi din reverie, întinse mâna după geantă şi începu să scormonească în căutarea aparatului. Reuşi să dea de el cu greu şi, înainte de a răspunde, se uită instinctiv la numărul de pe ecran. Nu mai văzuse înşiruirea aia de cifre de mai bine de un an, dar ar fi putut-o recita şi în somn. Privea hipnotizată telefonul care suna, în timp ce corpul i se încordă precum un arc. Ultima misiune nu fusese tocmai un succes şi credea că renunţaseră la ea.

- ALO da, raspunse ea incercand sa isi pastreze un ritm al respiratiei normal.
-’Neatza, ce faci? se aude din capatul celalalt al convorbirii.
-Incerc sa-mi fac cafea, raspunde ea. Tu ?
Din capatul opus al discutiei absurde razbate tonul nepotrivit si putin agresiv : “De ce nu vrei sa faci ceea ce ai promis? Stii bine ca noua nu place sa avem intarzieri… Si in plus- noi mereu te-am sprijinit.”
Era o dimineata luminoasa, iar nesimtirea tonului de la celalalt capat al convorbirii razbatea explicit… Era mai important pt. ea sa-si faca cafeaua si sa sorba din cafea in timp ce se gandea la ceea ce e mai important pentru ziua aia, sa se intrebe ce are cu adevarat importnat de facut in ziua aia…
Raspuse scurt si categoric: “Nu va suparati, nu vorbesc cu necunoscuti. Cata vreme nu v-ati prezentat, nu stiu cu cine vorbesc.. La revedere ! Sa aveti o zi buna! Sper sa o si meritati.” Lasa telefonul pe masa si hotaa, deschise usa de la balcon.
Aerul proaspat al diminetii de primavara a trezit instantaneu pana si motanul ce cu o clipa inainte motaia langa pat, “E vremea unei cafele mexicane”, isi spuse in timp ce se indrepta spre bucatarie, gandindu-se deja la cantitatea de sare si lapte care trebuie combinata in ness-ul fierbinte pt. a obtine gustul perfect. “De mult n-am mai baut o cafea mexicana, isi zise,. De mult n-am mai fost trezita in felul acesta ciudat”.

foto: David Sugar, autostrada Transilvania, martie 2008

M-am dat pe autostrada Transilvania. Şi nu aşa, întâmplător, ci ne-am dus special cu maşina pe acolo ca să văd şi eu cum este. How lame is that?? Mă bufneşte râsul când mă gândesc cum sună o discuţie de genul: “Ce-ai făcut ieri?”, “M-am dat pe autostradă”, dar chiar aşa a fost. Mă sunase un prieten care avea chef de ieşit din oraş şi ne-am pornit să bântuim cu maşina prin împrejurimi. În drum spre casă, am ajuns şi în dreptul intrării pe autostradă de la Gilău şi mi-am dat seama că nu fusesem deloc pe ea de când s-a inaugurat. Aşa că, ne-am dat o tură.

Ei bine, nu ştiu dacă am văzut în total 10 maşini pe cei 40 de kilometri puşi la dispoziţia ţării de Bechtel. Pe porţiuni întregi era goală, goală, şi nu am înţeles deloc de ce. Ora la care am ajuns noi pe ea era destul de rezonabilă, în jur de cinci după-amiaza, drumul clasic spre Cluj dinspre Turda şi cel dinspre Cluj spre Oradea erau pline de maşini, dar autostrada goală.

N-am găsit nicio explicaţie pentru fenomen şi ne-am zis că poate n-or fi românii obişnuiţi cu ea. Oricum, nu arată chiar rău, deşi îmi pare sărăcăcioasă ca design. Mă aşteptam la parapeţi mai simpatici, dar sunt cam banali şi terni.  Una peste alta, a fost o mini-experienţă care trebuia bifată odată şi odată, iar ieri a fost o zi la fel de bună ca oricare alta de dat pe autostradă.

Asta am făcut după ce, de dimineaţă, am grădinărit. Mai exact, mi-am tuns trandafirii pe care i-am plantat în toamnă şi care nu prea dau semne de înverzire, nu ştiu de ce; am mai plantat nişte flori de vară în locurile în care pisica mi-a scos vechile flori (are obiceiul să sape până scoate din pământ tot ce găseşte, zici că-i câine) şi am schimbat alte flori de cameră dintr-un ghiveci în altul. Înainte de a mă apuca de lucru mi-am luat în serios noua pasiune şi mi-am cumpărat ustensile, foarfecă, mănuşi etc., pentru că nu puteam grădinării oricum, nu?

Am petrecut aplecată şi scormonind prin pâmânt vreo două ore, dar a fost o binecuvântare. Am ieşit stoarsă de viaţă din iarna asta, care a ţinut parcă mai mult ca niciodată, şi grădinăritul m-a făcut să mă simt ceva mai bine. Mi-am închipuit că azi voi lenevi pe vreo terasă, citind, dar n-a fost să fie. E din nou frig afară (nu înţeleg ce naiba e cu timpul ăsta, chestia aia cu încălzirea globală mi se părea supraevaluată până acum, dar poate au totuşi dreptate ecologiştii ăia), aşa că mă mulţumesc cu căldura dată de Merlin, frumosul meu laptop, şi încerc să mai umplu paginile Proiectului ăsta neglijat în mod nedrept.

Ce-am mai făcut eu ieri? Am citit un pic din “Seducătoarea din Florenţa” a lui Salman Rushdie, pe care mi-o luasem săptămâna trecută. Şi, chit că, de obicei, nu am probleme cu traducerile cărţilor lui Rushdie, mi se par izbutite, de data asta mi-a rămas scrijelită pe creier o propoziţie. Să vă explic.

În primele pagini, unul dintre eroii basmului nostru ajunge într-o piaţă a capitalei imperiului mogul condus de Akbar cel Mare (asta înseamnă pe la fârşitul lui 1500). Locul este descris pitoresc, colorat, ameţitor, plin de mulţime şi de cârciumi, pânzeturi, arme, rom, pui vii… te miri ce nu găseai acolo. Şi, la un moment dat, în tot bazarul ăsta în care simţi în nări miasmele secolului, cade o propoziţie care începe aşa: “Pentru vegetarieni existau…”. WTF?? Vegetarieni?!? Cum adică vegetarieni în imperiul lui Akbar cel Mare?!?

Nu mi-a sunat deloc bine în urechi cuvântul ăsta, nu puşca defel cu atmosfera epocii, aşa că m-am apucat de cercetat. Şi am avut dreptate. Nu exista noţiunea de vegetarieni pe la 1500. Evident, erau o mulţime de oameni, secte, care nu mâncau carne nici atunci, ştiam asta, dar nu erau definiţi ca vegetarieni. Termenul ăsta a apărut de-abia în 1847, odată cu înfiinţarea în Marea Britanie a Vegetarian Society.

Nu ştiu dacă noţiunea a fost scăparea lui Rushdie, de fapt, sau a traducătoarei cărţii, dar a ciobit un pic din frumuseţea textului. Sau poate sunt eu prea cârcotaşă? În fine, asta nu m-a oprit din citit, aşa că m-am desfătat în continuare cu poveştile mercenarului florentin. După care, am schimbat registrul şi m-am uitat la un film.

Defendor se numeşte el şi este povestea plină de candoare a unui bărbat cu suflet şi minte de copil, care se crede super erou şi acţionează în consecinţă. Nu e un film de Oscar, dar Woody Harrelson e suficient de convingător cât să nu îţi pară rău că ai stat şi l-ai urmărit o oră şi patruzeci de minute.

Cam asta fu sâmbăta mea de primăvară. Destul de bună, zic eu. Aştept însă vremuri mai calde. Şi mai multă lume pe autostradă, pe cât posibil.

sursa: subnav.com

A trecut o lună jumate de când stau acasă şi nu reuşesc să fiu “altfel”, să îmi schimb modul de viaţă aşa cum îmi propusesem să fac atunci când am demisionat. Prin natura împrejurărilor sunt nevoită să stau în casă, neputând să mă deplasez în afara oraşului, cum îmi închipuiam că voi face. Resetarea creierului pe care o avusesem în plan pornea de la plecat din Cluj, cunoscut oameni noi, bântuit prin ţară şi prin afară. Măcar pentru o vreme. N-a fost să fie.

Acum o lună, când mi-am dat seama cum va fi situaţia de acum înainte, mi-am zis: “Nu-i nimic. În tot răul şi un bine. Voi deveni gospodină”. Wrong. Nu reuşesc să fac asta. Hainele la mine în cameră stau tot morman pe fotoliu câte o săptămână întreagă, mâncare tot nu mă înghesui să fac, de aspirat nu aspir pentru că… nu aspir, iar praful îl şterg uneori, când mi se pare şi mie că e deja prea mult.

Da, fac piaţa şi achit facturile, dar altceva nimic. Ce fac, totuşi? Aş vrea şi eu să ştiu. Am două zile pe săptămână, miercurea şi sâmbăta, când mă întâlnesc la prânz cu Elena şi stăm cam o oră jumate de poveşti. De regulă, la Galeriile din Piaţa Muzeului. Uneori, seara, dar şi asta rar, mai ies cu Bianca  la o bere în Insomnia, iar alteori, în weekend mai ales, mă mai duc cu Cora la film. Cu Lavinia şi Iza nu m-am mai întâlnit de ceva vreme, pentru că în loc să ajung la ultima întâlnire, am adormit.

În rest, viaţa mea se rezumă la a sta la mine în cameră, la a citi una-alta sau la a-mi pierde timpul pe net. Dar nu pe mess, că mi-e lene să tastez şi să vorbesc cu oamenii. Nici nu prea am ce le spune. Navighez doar pe net, aşa, aiurea, în căutarea nimicului. Şi, să nu uit, mă mai uit la filme cât cuprinde. La orice film, ca de obicei. Câte două-trei pe zi.

Mi-e creierul năclăit de-a dreptul, dar mi-e tot mai greu să fac curăţenie în el. Nu mă pot mobiliza nici măcar un centimetru să devin gospodina care speram să devin. Şi nici măcar nu pot spune că sunt deprimată, că nu sunt. Nu plâng, nu îmi tai venele, nu sunt disperată că nu am job. Doar mi-e lene şi sunt puturoasă. Ce să ne mai ascundem după degete, asta e: sunt puturoasă.

Aş putea pune starea asta de “lasă-mă să te las”, sau cum i-o zice, pe seama lipsei soarelui. Dar, sincer, nu cred că asta e. Şi dacă era soare tot aşa de comodă şi de leneşă eram. Practic, aşa am fost mereu, dacă stau bine să mă gândesc. Doar că mergând la redacţie şi stând aproape toată ziua pe acolo nu se vedea.

Partea bună în toate astea e că am slăbit, nu m-am îngrăşat. Culmea! Poate din cauza asta nici nu sunt deprimată. Şi mai fac ceva bun, ca să zic aşa. M-am apucat de învăţat portugheza. Sunt ceva cursuri gratuite la Facultatea de Litere, iniţiate de Ambasada Portugaliei, şi de care am aflat de la Raluca. Ea, de altfel, m-a şi înscris. Aşa că, de două ori pe săptămână, seara, bag portugheză. Nu e cea mai simplă limbă din lume şi nu sunt eu talentată la limbi străine, niciodată n-am fost, dar măcar cu atât să mă aleg dacă tot lenevesc.

Update: În timp ce scriam eu postul ăsta, mă gândeam: “Hai, mă, Laura, că nu vei fi fiind chiiiaaar aşa de leneşă”.

- Ba cam eşti. Chiar mai mult decât zici, mi-am auzit îngeraşul rău de pe umărul meu drept.

- Eu zic că nu eşti. Doar aşa, un picuţ comodă. Dar şi dacă ai fi, chiar trebuie să spui asta la toată lumea? Fii şi tu oleacă mai rezervată, a intervenit în discuţie îngeraşul bun de pe umărul meu stâng.

- De ce să nu spună? Femeile care citesc şi contează înţeleg ce zice ea, pentru că li se mai întâmplă şi lor, iar cele care nu înţeleg, oricum nu o plac. Ce pierde?, a argumentat repede îngeraşul rău.

- Păi, bărbaţii…, a spus timid şi înroşindu-se îngeraşul bun.

- Bărbaţii? Ha, ha, ha, amuzant. Oricum, nu vrea să se culce cu niciunul dintre cei care o citesc, iar de măritat nici atâta. Aşa că las-o să scrie, a ripostat îngeraşul rău.

Îngeraşul bun a oftat adânc şi a tăcut, întristat că este învins mereu de îngeraşul rău. Ca să îl fac să se simtă mai bine, am decis să dezgheţ şi să spăl frigiderul. Ceea ce am şi făcut după ce am terminat de scris. Acum sper să fie ceva mai vesel.

foto: ciprian muntele

Încep să cred că am făcut o greşeală că am acceptat să scriu pe Pandora’s. Îmi era absolut suficient blogul ăsta, pe care oricum scriu mai prost decât scriam pe licurici.wordpress.com. La ce bun m-am apucat eu să scriu pe un blog de femei, habar n-am. Probabil am vrut să-mi dovedesc că pot. Ei bine, nu pot. Sau, cel puţin, nu o pot face pe termen lung.

Nu pot găsi zilnic subiecte care să facă trafic şi nici nu vreau să scriu în doru’ lelii. Nu pot să mă împart între Pandora’s şi Proiect, iar Proiectul iese în pierdere, din câte văd. Nu pot nici să scriu sentimental şi  pătimaş, cum făceam înainte, pentru că pur şi simplu nu îmi vine. Am depăşit etapa de inimă albastră din viaţa mea şi constat că, în lipsa durerii şi a suferinţei, nu pot scrie nimic care să emoţioneze.

În plus, nici nu pot să mă apuc să dau sfaturi despre cum trebuie să fie femeile şi bărbaţii, pentru că habar nu am cum trebuie să fie, în fapt. Orice aş zice pe tema asta s-a mai spus de o mie de ori până acum. Şi oricât de bineintenţionată aş fi, tot se vor găsi câţiva comentatori care să mă facă troacă de porci din dorinţa de a se simţi ei bine. Pentru că, dacă aici, pe Proiect, oamenii care mă citesc văd mai departe de greşelile gramaticale şi de grupuri de cuvinte alăturate ciudat, pe Pandora’s astea sunt vânate mai abitir ca elefanţii în junglă.

Sunt unii care îşi fac un scop în viaţă din a-ţi spune că nu ai făcut ca lumea nu ştiu ce acord nu ştiu unde. E ok că ţi se atrage atenţia, nu zic nu, doar că ei nu ţi-o spun ca notă de subsol, după ce discută despre informaţiile din text. Nuuuu. Nici vorbă. Ei NUMAI despre greşeli discută. Nu contează că tu ai documentat un text timp de două zile ca să le oferi informaţii faine şi mai puţin ştiute. Li se rupe. Ei au treabă cu faptul că ai scris “vroia” în loc de “voia” şi, ca urmare, eşti o proastă care face pe marea scriitoare.

Merită să scriu pentru astfel de oameni? Merită să-mi bat capul să caut subiecte pentru ca să fiu pusă la colţ în următoarea secundă aşa, de-a dracului? Merită să-mi arunc ideile într-un loc în care mai mult sunt terfelite decât apreciate? Care îmi este câştigul? Şi nu mă refer la cel financiar, pentru că din punctul ăsta de vedere e zero. Nu se iau bani de pe Pandora’s oricât susţin comentatorii de acolo că pentru bani scriem.

So, cu ce mă îmbogăţesc eu spiritual scriind pentru nişte oameni care nu apreciază şi care accesează în draci subiectele legate de sex, dar pe cele despre autism, de exemplu, le evită? Am plecat din presă ŞI pentru acest tip de atitudine a cititorului. Pentru că mi se părea că ducem o bătălie inutilă cu morile de vânt. Şi nu sunt eu genul care să mă sacrific la nesfârşit pentru idealuri. Nu am vocaţia asta în mine. De ce dracu’ m-am întors la o altă formă de jurnalism în care la fel de prost sunt primite ideile noastre, nu pricep.

Se poate spune că nu scriu eu bine, atractiv, că nu dau titluri de succes. Nu neg. Mi-oi fi ieşit din mână. Sau poate n-am fost niciodată prea bună. În cazul ăsta, e chiar o decizie de bun simţ să mă retrag. Sau veţi zice că sunt şi cititori care mă apreciază. Da, sunt, şi mi-s dragi. Dar ăia pot foarte bine să vină să mă citească aici. Şi dacă nu vin, ghinion. Nimeni nu moare din asta. Nici măcar eu.

E drept că sunt orgolioasă şi am dorinţa de a le da peste bot cârcotaşilor, şi probabil că ăsta e motivul care mă mai ţine pe acolo. Dar entuziasmul de la început a dispărut cu totul şi am aşa, un feeling, că nu e foarte departe vremea în care am să părăsesc definitiv platforma aia. Iar dacă asta înseamnă să mă recunosc înfrântă, aşa să fie. Nici măcar nu îmi mai pasă.

Colin Jacobson

Pot să mă laud? Pot. Iar voi nu veţi avea încotro decât să mă aplaudaţi. De ce? Simplu. Pentru că s-a dovedit că sunt ceea ce se cheamă un “nas” şi că am dreptate în ce spun, chiar dacă o fac mai pătimaş, aşa. Şi când zic “nas” nu mă refer la ăla care este folosit în industria parfumurilor (deşi cred că şi acolo m-aş descurca la cât de sensibilă sunt la mirosuri), ci la un “nas jurnalistic”. Ăla care simte subiectele. Na, ridicaţi-mi acum statuie. Aveţi voie.

Aaa, ocupată fiind să mă dau mare, era să uit să vă spun de ce mă umflu în pene. Din cauza acestui articol “Viewer or voyeur? The morality of reportage photography“ apărut ieri pe guardian.co.uk şi pe care mi l-a semnalat Mihnea azi-dimineaţă. Despre ce e vorba în articol? Taman despre pozele acelea din Somalia pe care le condamnam eu în postul cu fotojurnalismul. Adică aici.

Şi ce spun tipul de la guardian.co.uk acolo despre ele? Că sunt nici mai mult, nici mai puţin decât “a kind of pornography of suffering” şi că ridică întrebări serioase vizavi de moralitatea fotoreportajului respectiv. Slavă Domnului că mai sunt oameni care gândesc ca şi mine! Şi nu doar autorul articolului are astfel de dileme, ci şi specialişti în domeniu, cum e Colin Jacobson, Senior Lecturer in Photojournalism at University of Westminster.

Care iată ce întrebări îşi pune despre fotograful cu pozele din Somalia şi despre genul ăsta de fotografii: Is the photographer a brave witness appealing to the court of world opinion, trying to bring this practice to the world’s attention? Or is it just a shock-horror scoop? (…) Is this kind of visual overkill “appropriate” storytelling for our times? Does it help to make sense of how we live now?

Ba mai mult, Jacobson propune o campanie de eradicare a ceea ce el numeşte “repetitive photojournalism” şi de punere sub embargo a anumitor genuri de fotografii. Exemple de astfel de clişee foto găsiţi în articolul ăsta, la sfârşit (dar îl puteţi citi pe tot că e quite ok). Jacobson rocks! Ca urmare, jurnalişti din toate ţările uniţi-vă şi ieşiţi dracului din tipare! Şi, aş adăuga eu, nu mai fotografiaţi atât moartea. Oricum vă ajunge din urmă, vreţi, nu vreţi!

PS: Sper că nu mă luaţi în serios la partea cu “vai, ce tare sunt eu”. Am exagerat, de bună seamă, de dragul jocului. Dar, sincer, m-am bucurat foarte mult să văd că nu sunt pătimaşă degeaba şi unii fotojurnalişti, care chiar înseamnă ceva pe lumea asta, gândesc ca mine.

sursa: oscars.movies.yahoo.com

Nu mi-am pus în plan defel să stau să mă uit la Oscaruri. Ştiam că se dau în direct pe HBO şi în fiecare an am stat să le privesc, dar anul acesta mi s-au părut enervant de previzibile. Mi-a plăcut Avatar ca imagine, am apreciat că o femeie regizor a scos un film despre care se vorbeşte atât (The Hurt Locker), dar e strigător la cer modul în care a fost neglijat Inglourious Basterds, preferatul meu, şi am zis “pas”.

So, la 22.30 eram în pat şi adormită. S-au strâns o grămadă de nopţi albe din cauza lui taică-meu (care doarme ziua şi noaptea stă treaz şi mă strigă din două în două ore pentru te miri ce), aşa că am picat ca un erou. La 2.50 fix – cum altfel? – lui taică-meu i s-a părut că e ora prânzului şi, evident, m-a strigat să mă întrebe ce mâncăm.

După ce i-am explicat cum stau lucrurile, n-am mai putut dormi, aşa că am deschis televizorul amintindu-mi că la 3.00 începe show-ul Oscarurilor. Nu strica să mă uit până îmi venea din nou somnul. Am butonat un pic până am văzut covorul roşu şi sosirea invitaţilor. Am lăsat telecomanda jos şi am început să mă uit.

Artiştii se succedau unul după altul, care mai de care mai elegant şi mai binedispus. Interviuri de 2 minute, râsete, aprecieri la adresa toaletelor doamnelor şi domnilor etc. etc. Aşa a trecut o juma de oră, o oră, o oră jumate, două… Mă tot uitam la ceas şi mă întrebam cât naiba mai durează până intră ăştia în Kodak Theatre ca să ia parte la festivităţi.

La ora 5.00 fix, când am început să îi văd din nou pe primii veniţi perindându-se pe covor, mi-am dat seama ce mi se întâmplă: mă uitam ca proasta de două ore pe E! Entertainment în loc de HBO!!! Oscarurile începuseră de multă vreme, se decernaseră câteva dintre premii, iar eu stăteam şi treceam în revistă rochii şi tuxedo-uri. La cât eram de hăbăucă atunci când mă trezisem, nu am văzut sigla postului şi, chiar dacă erau între 5 invitaţi reclame despre canalul E! Entertainment, nu am făcut nici cea mai mică conexiune.

N-am mai stat să mă uit ce şi cum, după aia. La ce bun? Am închis televizorul şi de-abia dimineaţă m-am uitat în ziare la câştigători. Nimic surprinzător. Sincer, mă bucur că ex-nevasta lui Cameron i-a luat faţa acestuia, dar Inglourious Basterds e tot cel mai bun film al anului, pentru mine. Doar că nu dau eu Oscarurile.