Proiectul Laura

foto: nu ştiu cine

Într-un sfârşit, cu ajutorul colegei mele Zoriana, „Proiectul Laura“ e definit emoţional şi cromatic. Mai exact, pentru fiecare starea de-a mea, culorile de pe pagina de început a blogului se schimbă.

Am căutat ceva vreme nişte combinaţii pe placul meu şi care să puşte cu schimbările mele interioare, a fost greuţ, dar am răzbit. Aşa că, atunci când veţi deschide blogul şi veţi vedea că nu e cum l-aţi lăsat ultima oară când l-aţi citit, veţi şti clar în ce ape mă scald. Sau m-am scăldat când am scris ultimul post.

Dar cum „cititorul nostru, stăpânul nostru“, puteţi de bună seamă să nu rămâneţi ancoraţi în starea aleasă de mine, ci să vă jucaţi cu emoţiile. Pentru asta e suficient să apăsaţi pe butonul numit, cum altfel?, „Stări“ şi să setaţi ce doriţi.

În timp, probabil că voi mai face mici schimbări de culoare şi emoţie. Deocamdată, însă, asta e. Iar azi am fost cam ursuză. Nu ştiu de ce.

Salvador Dali şi Walt Disney acasă la Dali, în Port Lligat, Spania, 1957 © Disney Enterprises, Inc.

Prin 1945, la o petrecere dată de Jack Warner (proprietarul studiourilor Warner Bros), Salvador Dali a făcut cunoştinţă cu Walt Disney. Mustăciosul îşi dorea, de altfel, de mult timp să-i cunoască pe Disney, pe Hitchcock şi pe fraţii Marx, pe care îi considera asemeni lui – suprarealişti. Întâlnirea a fost de bun augur, iar prietenia cu Walt Disney a făcut ca, anul următor, pictorul să înceapă un proiect pentru studiourile Disney Burbank. Proiectul, bazat pe o baladă mexicană compusă de Armando Dominguez, se numea „Destino“, iar Walt Disney l-a descris drept „o simplă poveste de dragoste, în care băiatul întâlneşte fata“.

Timp de opt luni, Dali a realizat 15 de tablouri şi 135 de schiţe pentru „Destino“. A lucrat umăr la umăr cu desenatorul John Hench, colaborând atât de bine împreună încât, se spune, nimeni, în afara lor, nu putea să-şi dea seama care desen îi aparţine lui Dali şi care lui Hench. Proiectul a fost abandonat din diferite motive. Unul dintre acestea se pare că a fost critica negativă primită de ultimul film Disney, „Fantasia“, Walt nemaidorind să forţeze nota în direcţia suprarealismului.

Hench, însă, a luat câteva din desenele lui Disney şi a făcut un test de 18 secunde animate. După mai mult de 50 de ani, cele 18 secunde au fost descoperite în arhiva studiourile Disney. Roy E. Disney, nepotul lui Walt, le-a cerut producătorului Baker Bloodworth şi directorului Dominique Monfery să termine filmuleţul lui Dali. „Am petrecut mult timp încercând să ne dăm seama ce avem de făcut. Nu exista un scenariu original pentru film, aşa că echipa a trebuit să fixeze desenele pe o tablă mare pentru a găsi sensul poveştii”, scria Roy Disney în revista europeană de artă Tate Etc.

Folosind tehnicile moderne, dar şi puţin ajutor de la Hench în descifrarea vechilor desene, echipa celor 22 de animatori de la Disney a realizat în 1999 un film de 6.47 minute, în care au păstrat şi cele 18 secunde ale lui Hench. Premiera a avut loc în iunie 2003, dar pe DVD am citit că va fi lansat oficial anul viitor, împreună cu un documentar despre prietenia dintre Dali şi Disney.

Am văzut „Destino“ prima oară în vară, când luasem o pauză de blog. Acum câteva zile mi-am amintit de el. Şi chit că Dali a fost mereu pentru mine o enigmă, pe care nu mă dau în vânt să o rezolv, combinaţia Dali-Disney o găsesc fermecătoare. Dacă nu aţi apucat să vedeţi „Destino“ până acum, bucuraţi-vă de el!

ps: Cele 18 secunde ale lui Hench sunt cele cu ţestoasele.

foto: un american simpatic

Prima discuţie mai aprinsă depre feminism am avut-o acum vreo şapte ani, pe şoselele din Franţa, în drum spre Normandia. Partenerul meu de poveşti de atunci susţinea că, la noi în țară, actriţele tinere sunt dezavantajate comparativ cu tinerii actori, deoarece primesc roluri importante doar dacă fac compromisuri de natură sexuală. Aşa îi povestise lui o prietenă actriţă, de al cărui nume până atunci nu auzisem, ce-i drept, în vreo cronică de teatru.

Eu, care trecusem prin viaţă fără să fiu discriminată în vreun fel, eram de părere că talentul iese singur la iveală atunci când mergi la un casting, iar dacă prietena lui nu avea roluri importante era din cauza lipsei talentului, nu a compromisurilor nefăcute. N-am ajuns la nicio înţelegere, el rămânând şi acum, probabil, cu impresia că eram geloasă, de fapt, pe prietena lui, iar eu rămânând convinsă că tipa respectivă nu musteşte de talent.

De atunci încoace m-am mai ciocnit cu apărători ai curentului feminist, reprezentaţi mai ales de tinere femei până în 30 de ani. De fiecare dată m-am situat de partea cealaltă a baricadei şi niciodată nu am fost mare fan al acestei ideologii. Dintr-un motiv simplu: eu nu cred în egalitatea dintre sexe.

Cred, într-adevăr, că fiecare om, indiferent de sex, rasă, religie, ar trebui să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii în faţa legii, societăţii etc., asta e o chestie de normalitate şi bun simţ, dar de aici până la a ajunge să cred că un bărbat e asemeni unei femei sau că femeile trebuie tratate în toate cele asemeni bărbaţilor, e cale lungă.

Citisem cu ceva vreme în urmă, pe liternet.ro, un articol despre ziua de 8 martie. Era semnat Ilinca Bernea, una dintre militantele noastre în ale feminismului, din câte ştiu. De dragul scriiturii, cred, dar probabil şi dintr-o convingere interioară puternică (că, dacă n-ar fi convinsă, s-ar minţi pe ea şi pe noi, totodată), Bernea afirmase în text că femeia pe care o sărbătoreşte ea în data de 8 martie nu are nevoie de flori pentru că asta e “o dovadă de ipocrizie socială” şi nu are nevoie nici de poezii, “pentru că şi le poate scrie singură”.

M-am îngrozit. Sună a dracului de prost treaba asta. În dorinţa lor de a fi egale bărbaţilor, feministele vor să fie bărbaţi de-a dreptul. Să mă bată cucu dacă înţeleg de ce. Frumuseţea vieţii ăsteia vine tocmai din faptul că, surprise!, femeile nu sunt bărbaţi. Suntem în mod natural şi fundamental diferiţi. Suntem construiţi sexual diferit, gândim diferit, simţim diferit, dorim lucruri diferite.

Androgenii îi determină pe bărbaţi să fie competitivi, să îşi dorească postura de lideri, să fie mereu gata de acţiune şi focusaţi. Estrogenii le îndeamnă pe femei să fie empatice, emoţionale, orientate spre activităţi sociale şi caritabile. Ne completăm atât de bine încât e de-a dreptul absurd să vrei să fii bărbat. Pentru că a fi bărbat nu înseamnă doar a avea posturi mai bine plătite sau mai mari şanse de a deveni preşedinte, ci şi multe alte “mărunţişuri” destul de naşpa, zic eu. Chestiile astea vin împreună, nu iei doar ce e bun, ci iei tot pachetul.

Eu nu îmi doresc, spre exemplu, nici să mut singură mobila prin casă, nici să car plase din piaţă, nici să repar robinetele stricate de la chiuvetă. Şi, nu, nu doresc nici să-mi bat capul să găsesc soluţii pentru a face lucrurile ăstea cât mai simplu, de una singură. Mi se pare firesc ca bărbaţii să fac astfel de “cazne”, şi multe altele asemănătoare, iar eu să-mi văd de ale mele. Cum ar fi să croşetez, să calc haine, să decorez casa, să cresc copii (ăia înfiaţi) sau să fac prăjituri. (E drept că, uneori, mi-ar plăcea ca bărbaţii să-mi facă de mâncare, dar asta doar pentru că e recunoscut că ei sunt mai buni bucătari şi pentru că gestul în sine e foooarte romantic ).

În plus, vreau să primesc nu o floare, ci tone de flori, să mi se scrie tomuri de poezii (chiar dacă nu sunt fan, apreciez efortul), să mi se deschidă uşa când cobor din maşină şi când intru în restaurant, să mi se tragă scaunul când mă aşez la masă şi, de ce nu?, să îmi fie sărutată mâna atunci când fac cunoştinţă cu un bărbat (mă rog, să schiţeze gestul, că nu e manierat să îşi lase balele pe mâna mea).

Nu mă deranjează nici dacă bărbatul câştigă mai mult decât mine (ba chiar e indicat să o facă), şi nici dacă e mai deştept. În fapt, chiar mi-aş dori să fie cu cinci minute mai deştept decât mine, pentru ca uneori simt nevoia să las tot greul pe umerii cuiva capabil să ia decizii mai înţelepte decât aş lua eu. Ba aş vrea ca, din când în când, “să bată cu pumnul în masă” (a se citi “să fie hotărât”, “să aibă coaie”, a NU se citi că vreau să mă lovească), mai ales atunci când eu nu ştiu exact ce vreau.

Iar dacă asta înseamnă că sunt misogină şi chiar mai mult decât atât, după cum susţine o feministă pe nume Medusa, atunci să fie primit. Teamă mi-e însă că, feministele, şi nu eu, sunt cele care nu au înţeles nimic din viaţa asta. Dar, mai au şansa “să se îndrepte”. Poate dacă ascultă piesa asta şi sunt atente la versuri, învaţă ceva. Sau poate nu

foto: google

În liceu, când am citit cartea lui Dumas cu titlul de mai sus, cei 20 de ani mi se păreau o groază de timp. Nu-mi închipuiam vreodată că voi ajunge să zic „acum douăzeci de ani…“. Ei, bine, ieri a fost ziua în care am trăit s-o zic şi pe asta. Acum douăzeci de ani am avut parte de ceea ce se cheamă coup de foudre. Sau love at first sight. Sau dragoste la prima vedere. Cum vreți voi să-i spuneţi. A fost a doua mea relaţie, dar niciodată până atunci şi niciodată de atunci încolo nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc atât de brusc şi de iremediabil.

O chestie de-asta la prima privire te loveşte precum un tsunami şi, nu ştiu cum se întâmplă, dar momentele ălea trăite în timp ce pluteşti rămân fixate în mintea ta până în cele mai mici detalii. Iar când deschizi sertarul în care s-au tupilat timp de 20 de ani, ajungi să simţi chiar şi gustul sărat al mării pe buze şi firele de nisip dintre degete. Asta dacă ai norocul să te îndrăgosteşti iremediabil pe ţărmul mării, cum mi s-a întâmplat mie.

Vara în care mi s-au înmuiat pentru prima dată genunchii în faţa unui băiat a durat un an şi-un pic. A fost cea mai frumoasă şi tumultoasă vară. Cu drumuri, scrisori, speranţe, pasiune, tandreţuri şi o mare ceartă, care a încheiat totul. S-a lăsat cu bagaje făcute rapid, urcat în tren spre casă şi rupt orice legătură posibilă. Mai puţin scrisorile, care au fost puse cu grijă într-un sertar şi recitite pentru prima oară de-abia după vreo cinci ani de la despărţire. Până în ziua de azi, sunt singurele scrisori de dragoste păstrate. Altele de atunci încolo au fost rupte şi aruncate sau, mai nou, şterse din inbox.

Nici măcar un moment nu am crezut că voi ajunge să deschid sertarul ăsta. Dar ieri, căutând un anume cuvânt pe google, pentru ziar, am dat total întâmplător de cel care a fost iubirea mea de-o vară lungă. Stătea acolo, pe tărâm american, râzăcios şi frumos, exact aşa cum îl ţineam minte. Nişte mici riduri în colţul ochilor, dar în rest neschimbat. Nici măcar un kilogram în plus sau în minus, şi trecuseră, totuşi, douăzeci de ani.

M-am simţit dintr-odată pe plaja de la Costineşti şi plină de energie, precum un iepuraş Duracell, am început să caut mai multe date în virtual. Cu greu am găsit o adresă de mail, despre care nu ştiam dacă e bună sau nu. O vreme am stat şi m-am gândit dacă are rost să o folosesc. Părea a fi o chestie deplasată. Dar am riscat. Câteva rânduri de salut. Atât. Nu mă întrebaţi de ce am făcut-o, pentru că nu ştiu. Poate pentru că, odată sertarul deschis, gustul sărat al mării mi-a năvălit în gură şi m-am simţit un moment cea de-atunci. Sau poate pentru că cei douăzeci de ani se cereau sărbătoriţi cumva. Naiba ştie. Cert e că am făcut-o.

Vreţi să ştiţi continuarea? Ei bine, nu are nimic de-a face cu o dragoste în vreme holerei, dacă în vreun fel v-a dus gândul într-acolo. Lucrurile stau mai aşezat şi cu totul şi cu totul normal, ca să spun aşa. Da, mi-a răspuns. Am găsit un om fericit, cu o familie frumoasă. Departe de ţara asta, undeva unde au marea şi plaja la picioare tot timpul. Mă aşteptam la altceva? Nu. Dar, ca o femeie ce sunt, nu m-am putut abţine, totuşi, să nu mă întreb cum ar fi fost dacă…

foto: nu știu cine

Ce face o femeie singură când nu are ce face? Ascultă de prietenele de peste hotare și își face cont pe eharmony.com ca să-și găsească, chipurile, ursitul. Cam asta am făcut eu aseară, după ce m-a sunat Anca lui Fumi, tocmai din America.

Inițial, am despicat noi firul în patru pe teme domestice, ca să le zic așa, copii, job, timp liber etc, dar la un moment dat a venit și întrebarea de care, se pare, că nu scap nicicum în ultima vreme: „Da’ cu dragostea cum stai?”. Sau, mă rog, ceva asemănător. Maxim, ce să răspunzi la o astfel de întrebare? Mai mult decât adevărul, ce poți spune? Nimic, de bună seamă.

Doar că adevărul nu a sunat prea bine, aşa că Anca mi-a zis: „Auzi, știi ce, ia intră tu pe eharmony.com și vezi ce e pe acolo. Că nu se știe niciodată ce se arată. Vezi că americanii ăia scriu pe bune ce scriu acolo, sunt sinceri, dar tu nu e musai să faci asta. Da’ măcar să vezi ce și cum”. „Și cred că prima lună e gratis”, a adăugat ea extrem de convingător.

Cum mă plictiseam oricum şi spusele ei mi-au stârnit curiozitatea, odată conversația încheiată, am deschis eharmony.com. Dacă aveți cumva vreun dubiu, vi-l risipesc acum: da, e un site de matchmakers. Foarte profi, trebuie să recunosc. Cred că vreo 45 de minute am tot bifat acolo (cu sinceritate, că am zis că nu are rost să mint) răspunsuri la tot felul de chestii.

Începând de la „cum îți petreci timpul liber în mod obișnuit” și până la „descrie ultima carte citită și ce ți-a plăcut mai mult la ea”, am trecut prin toate. Inclusiv prin cele care mă întrebau dacă pentru mine contează venitul lunar al posibilului partener sau faptul că fumează. Am răspuns conștiincios. Ca la școală. Ba chiar am zis că poate fi de oriunde din lume. Doar ne place să călătorim.

După care am dat search. Cică așa se face. Și am așteptat. Cam 5 minute. Evidentul m-a lovit brusc, în toată splendoarea lui. Pe ecranul calculatorului a apărut scris frumos: „Sunt 12 milioane de utilizatori. Dar NO MATCHES FOR YOU!”. Și undeva mic, acolo: „Mai căutăm!”. Ați citit bine sau să vă repet?! 12 milioane!! Nici mai mult, nici mai puțin. Nimeni însă care să se potrivească cu mine. Cât de ciudat poate fi asta? Sau cât de ciudată sunt eu? Şi oare de ce nu mă mir?

În fine, am râs bine singură, m-am gândit să îi scriu Ancăi și să îi aduc la cunoștință vestea, dar am zis să mai aștept o zi să văd ce și cum. Dimineață, când am ajuns în redacție, am dat un check. Se găsiseră doi matches (sau, mă rog, cum le zice). După câteva ore au ajuns opt. Și aici s-au oprit până la această oră.

Pe șase dintre ei i-am șters. Trei erau prea bătrâni pentru gustul meu (aveau 52, 53, respectiv 56 de ani), doi erau mici la înălțime (1,56 și 1,58 metri, or eu am 1,64), iar al treilea era „army aviator”. Mi-a ajuns taică-meu cadru militar. Nu mai doresc. Pe restul i-am lăsat însă acolo, în „My matches”.

John: 46 de ani, Sttutgart, Federal Government, alb, creștin, bea de câteva ori pe an, nu fumează, nu are copii, dar poate ar vrea. 5.80 ft, adică 1,77 m.

Christopher: 45 de ani, Hamburgh și USA, Critical Care RN, alb, creștin, bea o dată pe săptămână, nu fumează, nu are copii, dar vrea. 6.2 ft, adică 1,89 m.

Evident, fiecare are pagini întregi de detalii. Așa cum am completat eu la început, au completat și ei. Doar că nu știu cum arată acești distinși domni. Pentru că, chit că au ei poze puse la profil, eu nu le pot vedea. Pentru că se plătește. Anca nu a știut bine. Dacă vrei să-i contactezi sau să le vezi chipurile, trebuie să subscrii și să plătești. Și, sinceră să fiu, nu cred că dau 60 de dolari lunar doar ca să văd doi bărbați. Fie ei și creștini.

So, cam atât cu eharmony.com. Dar ca să vedeți că unii își găsesc dragostea și așa, ia uitați ce frumoși sunt cei doi de aici. De revistă. Măcar ei, dacă eu nu.

UPDATE: Între timp, au mai apărut nişte pretendenţi. Martin (43 de ani, Colchester, UK, Qualified Accountant working in an Investment Bank, 1,73 m), John (40, Birmingham, UK, Army- Occupational Welfare Practitioner, 1,55 m), Kim (44, Jessheim, Norway, Manager, 1,85 m), Frederic (39, Daon, France, Writer and Forester, 1,82 m), Marco (43, Paris, France, Film Producer, 1,55 m), David (42, Cairo, Egipt, Education, 1,83 m) şi Al (43, Dublin, Ireland, IT consultant, 1,55 m). Măi, câte posibilităţi dintr-odată! Începe să fie amuzant. Dar, totuşi, 60 de dolari pentru nişte bărbaţi… No way.

UPDATE 2: A doua zi de la noii intraţi, am şters contul. Mi-am satisfăcut curiozitatea, ajunge.

foto: alfred t. palmer, 1942

Totul a pornit de la filmul lui Gabrea. Un subiect generos, ciocolată, cum ar zice ziariștii, dar în care Gruber a călătorit fără să-mi stârnească emoții. Ieșind de la cinema, mi-am dat seama că m-am săturat de filme românești proaste sau de filme românești bune, dar ale noului val de regizori, care nu mai știu să iasă din tiparul subiectelor comuniste și al blocurilor gri. Mi-au ajuns câte am văzut. Vreau altceva. Vreau filme românești de acțiune. Vreau comedii românești romantice. Vreau filme biografice. Vreau povești de povești.

Inițial, m-am gândit că dacă alții nu scriu scenarii de-astea, o să le scriu eu. Și am căutat subiecte. Bianca a venit atunci cu povestea unei femei absolut excepționale, contemporană o perioadă de timp cu noi, dar de care nu auzisem. O cheamă Adriana Georgescu. Este, fără să exagerez vreun pic, ceea ce se cheamă o eroină.

După ce i-am citit cartea (care oricând poate fi un film de succes la Hollywood), au început să răsară de peste tot, ca un făcut, istorii despre minunatele femei ale României. Și, Har Domnului!, avem cu ce ne mândri la capitolul ăsta. Cred că nici nu vă trece prin cap ce “exemplare” feminine avem în istorie. Pentru ele ar trebui să se facă o campanie pe tv, așa cum a fost cea cu “Mari români”. Credeți-mă, i-am lua pe bărbați de departe. Fără să-mi dau seama cum, ideea de scenariu s-a transformat în ideea de a scrie o carte despre ele. Mă gândeam să adun toate poveștile lor într-un singur volum, ca să fie.

Să povestesc, spre exemplu, cum în 1912, după ce și-a încheiat studiile la Berlin, Elisa Leonida Zamfirescu a devenit prima femeie inginer din lume. Sau cum, în 1914, Elena Caragiani a primit brevetul de pilot, fiind una din cele doar 10 femei aviator ale lumii. Tot ea a fost cea care a scris primele reportaje din avion în presa mondială, în timpul războiului balcanic. Aș mai putea povesti despre Sofia Ionescu, care a fost prima femeie neurochirurg din lume, sau despre Virginia Andreescu Haret, cea care a făcut cinematograful de la Govora și care e, de altfel, prima femeie arhitect a României, (iar unii spun că chiar a lumii).

Sau pot să scriu despre Ella Negruzzi, care în 1920 a devenit prima femeie avocat din România, după ce, în 1890, Sarmiza Bilcescu fusese prima femeie din lume care s-a înscris într-un barou de avocatură, or Smaranda Gheorghiu, ce în 1904 explora Polul Nord,  dacă nu mă înșel aceasta fiind (tot) prima femeie care călca pe acolo. Și ar mai fi Elena Densușianu-Pușcariu, prima femeie doctor docent și prima femeie profesor de clinică oftalmologică din lume, sau chiar Herta Muller, prima scriitoare cu “antecendente” românești care a luat Nobelul. O groază de femei una și una. Viața fiecăreia poate fi subiect de film. Dar nimeni nu le bagă de seamă.

Cum însă proiectele mele se termină întotdeauna înainte de fi începute (știu asta și, totuși, nu pot să fac mai mult decât să constat), probabil că mă voi rezuma, o dată la câteva zile, să scriu povestea uneia dintre ele aici, pe blog. Și să mă întreb, împăcată oarecum cu soarta, eu cum naiba de m-am ratat?

foto: laura

Ne-am cazat inițial într-un hostel-grafitti, în care nu ne-am găsit locul. Așa că, din prima seară chiar, am căutat altceva. Primul centru de informații, primul hostel arătat – adjudecat. Nu aveam timp și chef de căutat prea mult. Era suficient faptul că stăteam în centrul vechiului oraș, aproape de Teatrul Național, pe strada Vorsilska. Adică, prima pe dreapta cum mergi de la Teatru pe strada Narodni în jos.

Strada perfectă. Atât de perfectă încât, într-o zi, am dat nas în nas cu Havel. El cobora din taxi, îndreptându-se spre propriul birou de pe acea stradă perfectă, noi mergeam spre hostel. “Nu se poate”, am zis noi, uitându-ne ba la el, ba la plăcuța aurie de pe casă, pe care era ștanțat “Vaclav Havel, Cancelar”. El nu a zis nimic, doar a zâmbit discret, și a intrat în clădirea cu pricina. Vorsilska 10.

31 de statui. Atâtea numără Podul Carol. Nu 30, cum cred mulți. Ci 31. Ca să afli asta ai nevoie de un căpitan de vas simpatic, care să te plimbe noaptea pe râul Vltava (sau Moldova, cum îi mai zic cehii), în timp ce negrul cerului e luminat de mii de artificii. Am avut norocul să aflu.

Cea mai “bătrână” statuie a podului, cea a Sfântului Ioan Nepomuk, este și cea purtătoare de noroc. Dacă atingi basorielieful din dreapta jos, se spune că te întorci cu siguranță în Praga. Dacă îl atingi pe cel din stânga, o să ai noroc și te întorci într-un an și o zi. Tot de la căpitan citire. Am bifat și asta. Să vedem ce se arată.

În Praga turistică nu există instalații de aer condiționat pe clădiri și nici geamuri termopan cu tâmplărie din PVC. Bag seama că au găsit soluția miraculoasă de a restaura casele și de a scăpa de căldura din case cu delicatețe, fără să agreseze imobilele și nici privirea omului de rând.

Copilul Iisus de ceară din Church of Our Lady Victoria, o mănăstire a călugărițelor carmelite desculțe aflată în Mala Strana, are 164 de haine. Cele mai vechi sunt din secolul 16. Cea mai frumoasă (din câte am putut eu admira) e cea din brocart verde, brodată cu fir de aur și argint, dăruită Copilului Iisus de împărăteasa Maria Tereza.

În Praga ești chemat de pe stradă la concert. Indiferent unde se ține concertul ăla – biserică, palat, curte interioară, castel, cineva apare lângă tine, te trage de mânecă și îți explică, plin de entuziasm, ce minunat concert ai ocazia să asculți. Ți se face reducere de la bun început, doar-doar vei vrea să intri să asculți Mozart, Smetana, Bach, Brahms sau Dvorak. Și dacă în prima zi nu ai vreme să mergi, a doua zi ești recunoscut și chemat din nou. “Ieri n-ați ajuns. Poate azi…”. “Da, azi da”. Și îți vine să intri în pământ de rușine știind că minți. Pentru că, după ce bântui de nebună pe străduțele perfecte ale orașului perfect, preferi mai degrabă să bei un Pilsner Urquell decât să-l asculți pe Mozart. Dar peste un an și o zi…

foto: muntele

M-am întors. Nu cu surle și trâmbițe, ci mai liniștit și mai minimalist, așa. N-am stat nici măcar trei luni deoparte, și nu știu de ce. Că aș fi avut toate motivele. Dar, după o vreme, încep să mă mănânce degetele să scriu ce am de spus. După care iar mă plictisesc. Și tot așa.

Deocamdată, însă, sunt aici. Cu un blog nou-nouț. Și frumușel, zic eu. Și pentru care ar trebui să mulțumesc cuiva (Foarte Mulțumesc!), dar cum nu îi place să-i apară numele pe net, nu-l nominalizez. Trebuie să recunosc că am mai avut un blog, unul de tranziție, pe care l-am făcut la o zi după ce l-am închis pe cel vechi. Îl găsiți pe lateral, în links. Nu are multe posturi și nici nu accept comentarii pe el, pentru că era doar de trecere.

În rest, toate bune și frumoase. Același job, același oraș, aceeași prieteni. Altă culoare la păr, un ușor alt mod de a aborda viața (mai așezat), mai puține emoții (aproape deloc chiar) și câteva kilograme în plus. Nu multe, dar cât să nu mai pot spune ca am mai puține kile decât un sac de ciment. Am și oareșce povești, dar toate pe rând.

Până una-alta, bine v-am regăsit.