Proiectul Laura

1966 – Beatleşii susţineau ultimul lor concert în Candlestick Park din San Francisco.

2001 – Mă îndrăgosteam iremediabil şi irevocabil de un cetăţean care, cu timpul, s-a transformat în Al Nouălea Bărbat.

2005 – Uraganul Katrina a lovit coasta Statelor Unite şi a devastat New Orleans.

2008 – Mirela şi Cristi Grindean au găsit de cuviinţă să se căsătorească.

Ziceţi voi dacă ziua asta nu e o zi greu de uitat?

…now I long for yesterday…

Foto: Bianca Felseghi

Foto: Bianca Felseghi

Nu ştiu să fi întâlnit locuitori mai mândri de oraşul lor ca şi clujenii. Peste tot pe unde apucă – în Evenimentul Zilei, pe Facebook, la beri sau în Vamă – se bat cu pumnul în piept că sunt din capitala Tansilvaniei, cel mai cel oraş din ţara asta.

Cu astfel de manifestări ai zice că miticul Cluj e o bijuterie de-a dreptul, că e pigulit, aranjat, îngrijit şi ţinut în palme de cetăţenii lui. Visaţi liniştiţi. Nu e tocmai aşa. Din ce în ce mai puţine clădiri şi locuri frumoase scapă neschilodite, neurâţite şi neciopârţite. Unde pun unii dintre clujeni mâna, nu pune Dumnezeu mila.

Iar exemple am destule. Cum ar fi casa din imagine, de pe Fortăreţei 23, şi care adăposteşte clubul Oscar. Are, indiscutabil, una dintre cele mai frumoase marchize din câte am văzut în oraşul asta. Ca să nu mai vorbesc de uşă, care este de vis. Poziţionată în apropierea zidului Cetăţii, casa respectivă era unul din locurile preferate de cei care doreau să recreeze atmosfera de epocă în fotografii.

Nu cred că va mai fi în curând prinsă în fotografii pentru că oamenii care deţin clubul Oscar au trântit pe faţadă ditamai aparatul de aer condiţionat. Grotesc e puţin spus. Habar nu am cum de s-au gândit să facă tâmpenia asta şi cum de nimeni din Primărie nu le-a interzis acest lucru. Din câte ştiu, acolo e zona clădirilor monument istoric. Nu poţi construi şi agăţa de ziduri ce te taie pe tine prin cap. Şi chiar de n-ar fi, cineva din Comisia de Urbanism tot ar trebui să spună ceva şi să le atragă atenţia că au distrus locul.

Nimeni nu înţelege în oraşul ăsta că DETALIILE CONTEAZĂ?? DETALIILE FAC DIFERENŢA!! E aşa greu de priceput? Dacă tot voiau aparat de aer condiţionat, cei de la Oscar îl puteau monta pe zidul lateral, care dă în curtea casei vecine. Şi puteau să-l îmbrace într-o cutie din lemn, cu spaţii între leţe, prin care să treacă aerul, dar care să nu lase hidoşenia la vedere. Un pic de minte dacă aveau, salvau faţada. Nici acum nu e prea târziu să o facă, de fapt.

Şi ca ei sunt mulţi. Aşa că de acum am să mă apuc să fotografiez hidoşeniile Clujului. Mă rog, nu eu, că nu am aparat foto, dar am să o rog pe Bia. Eu le observ, ea le fotografiază şi le punem aici. La vedere. Poate cineva se sesizează şi schimbă ceva. Dacă tot ne lăudăm cu oraşul ăsta, măcar să avem cu ce.

Yorck (stânga) şi Dario la Gărâna, 2008. Foto: Valentina Sarosi

Când mă uit la fotografia de mai sus tre’ să recunosc: bun an a fost 2008 pentru mine la Gărâna. Foarte bun, chiar. Fără de ploaie, cu mult mai mulţi prieteni ca de obicei, cu multe râsete şi la fel de multă dragoste.

2010, în schimb, n-a fost cine ştie ce. Un an ploios, feminist… şi cam atât.

Ce mi-a plăcut:

- că am ieşit din Cluj (dacă ăsta e prima chestie pe  care o scriu înseamnă că ceva nu-i în ordine).

- că am ascultat nişte muzici bune (nu chiar toate trupele mi-au plăcut, dar în ansamblu a fost fain).

- că am mâncat o ciorbă de fasole cu ceapă foarte, foarte bună la Pensiunea Gotschna din Gărâna. Doamna care se ocupă de loc e tare faină şi de treabă, iar peisajul e de nota 10.

- că numărul din Corso care s-a distribuit la festival a avut două materiale semnate de mine – cover story-ul şi un reportaj.

Ce nu mi-a plăcut:

- modul în care organizatorii au gândit acreditarea pentru presă (trebuiau trimise articole despre festival înainte şi nu după ce acesta avea loc – stupid) şi, mai ales, că nu au binevoit să îi anunţe în prealabil printr-un mail pe cei care nu obţineau acreditări.

- că sâmbătă, ziua în care s-au rupt cerurile, organizatorii nu au binevoit să îi lase să intre fără bilet pe cei puţini care voiau să vadă concertul. Cum mulţi dintre cei cu abonament (cum am fost eu, de exemplu) nu au mai mers la concert, în mod clar nu ar fi ieşit în pierdere. În plus, se simţeau şi muzicienii ăia bine când vedeau mai mult lume în faţa scenei. Da, noah, dacă banii contează aşa mult, ce să mai zici…

- că nu au existat suficient de multe toalete şi ca urmare, în scurt timp de la începerea concertelor, locul cu pricina a devenit puternic mirositor şi greu frecventabil. Mă gândesc că la 50 de lei pe seară biletul şi la circa 5.000 de oameni zilnic, tot s-ar strânge niscaiva bani pentru rezolvat decent chestia asta. Sau nu?

- glumele proaste ale lui Florian Lungu (de la an la an tot mai proaste), care acum, spre exemplu, a găsit de cuviinţă să o introducă pe Patricia Barber cu textul “va cânta femeia cu barbă sau femeia bărbier”. WTF???

- că a plouat prea mult şi mi-a fost prea frig şi a trebuit să ne tot schimbăm locul de cazare şi alte chestii de acest fel.

Întrebarea ce se pune acum e dacă mă mai duc şi la anul. Iar răspunsul este: cred că nu. Sau, cel puţin, nu în condiţiile de până acum. Acestea fiind spuse, mă duc să dorm. Sunt frântă.

Ţigani spoitori. Pe vremuri, o imagine pitorească... Sursă foto: forum. portal.edu.ro

De multă vreme nu mai am niciun fel de simpatie pentru ţigani. Vremurile în care încercam o anume corectitudine politică faţă de ei şi mă străduiam să le spun “rromi” au trecut fără să-mi dau seama când, cum şi de ce. Ştiu doar că, la un moment dat, am realizat că m-am săturat să îi văd pe stradă, în toate expoziţiile de fotografie sau în diferite proiecte sociale.

Cum voia cineva să facă bani frumoşi, europeni, cum punea de un proiect pentru civilizarea ţiganilor. Cum dorea un tânăr fotograf să se afirme sau să facă “altfel” de poze, cum mergea într-o colonie de ţigani şi îşi uita degetul pe aparat. Ai fi zis că alte comunităţi sau subiecte pe lumea asta nu-s. Era de-a dreptul enervant.

După ce m-am săturat de ei, au ajuns, treptat, să-mi fie indiferenţi. Nici nu-i mai vedeam, sinceră să fiu. Ca şi când nu ar fi existat. Până ieri, când am încercat un sentiment real de frică în faţa lor. A fost, de altfel, prima oară în viaţa mea când mi-a fost frică de oameni. Iar ăsta e un sentiment al naibii de inconfortabil şi de greu de trecut cu vederea. Dar să vă spun cum şi ce s-a întâmplat.

După ce ultima lună a fost plină de evenimente neprevăzute şi costisitoare emoţional şi financiar, la începutul acestei săptămâni lucrurile păreau să intre în făgaşul lor normal. Aşa că ieri, pe la 14.30, am reuşit să mă rup de casă şi să mă duc să-mi tund un pic părul. În acest timp, mama (o femeie la 81 de ani care a îmbătrânit, dar care nu arată asta şi, ce-i mai rău, nici nu-şi dă seama de asta) era plecată într-o vizită. Unde ar fi trebuit să stea până când aş fi venit eu acasă.

Doar că nu a fost aşa. Când m-am întors, am găsit-o în curte, într-o gălăgie de nedescris, înconjurată de şase (!!!) ţigani mari şi ameninţători, care vorbeau unul peste altul şi se răsteau la ea. Într-o primă  fază nu am înţeles nimic din ce se întâmplă. Nu-mi puteam lua ochii de la maică-mea, care era albă la faţă şi cu buzele vinete şi încerca să se aşeze pe banca din curte.

Cum ştiu că are inima ferfeniţă (insuficienţă cardiacă de gradul IV) şi trăieşte cu medicamente de o jumătate de an, mi-am închipuit că i s-a făcut rău şi ăştia, în felul lor gălăgios, vor să o salveze. Deşi, nu înţelegeam cum naiba au intrat ei în curtea noastră, când poarta e tot timpul închisă cu cheia. Nu a trebuit să îmi pun prea multe întrebări pentru că am început să desluşesc ce anume vroiau de la mama. Bani. Mai exact, 40 de milioane!!!

Mi-a stat inima în loc. De când dracu’ datorăm noi bani ţiganilor?? Şi 40 de milioane de lei vechi?? Adică, 4.000 de-ăştia noi?? What the fuck?? De unde până unde? Noi tocmai rămăsesem cu 400 de lei în casă după ce avusesem o înmormântare, un parastas şi zugrăvisem toată casa în interior. De unde să dăm 4.000 de lei?? Şi, mai ales, DE CE?

Am încercat să o liniştesc pe mama, chit că eram la fel de speriată ca şi ea, şi să o fac să-mi explice despre ce e vorba. De-abia respirând mi-a explicat că a venit mai repede acasă decât preconizasem, iar la scurt timp a sunat cineva la poartă. S-a dus să deschidă şi era un ţigan care i-a spus că el înlocuieşte ciotornele vechi, de tablă, şi dacă are cumva ceva de reparat.

Maică-mea, care niciodată nu se potoleşte şi întotdeauna găseşte ceva de făcut în casă, s-a bucurat, cu atât mai mult cu cât, de când cu ploile, a observat ea cum curge apă mai multă dintr-o ciotornă, la nu ştiu ce colţ de casă, şi avea ideea fixă că are nevoie acolo de opritori. În plus, mai trebuia lipit şi nu ştiu ce cot prin care, tot aşa, curgea apa. Naiba ştie care, pentru că eu, una, nu le observ. Ea, în schimb…

În fine, l-a întrebat pe ţigan cât costă lucrarea şi el i-a zis că o face cu un milion. Atât. Un milion! Maică-mea a zis OK şi, după cinci minute, s-a trezit în curte cu şase ţigani care s-au apucat de lucru. Au pus opritoarea vieţii după care, chit că maică-mea se împotrivea, au început să arunce ciotornele de la stradă jos pe motiv că sunt vechi şi trebuie schimbate. Cu un milion le facem şi pe ăstea, doamnă!, i-au zis, deşi maică-mea le-a spus tot timpul că nu are nevoie de ciotorne noi.

După ce şi-au terminat treaba, au venit să ceară bani. Şi de-abia atunci au zis că, de fapt, e un milion metru de ciotornă!! Şi au calculat ei, naiba ştie cum, că sunt 40 de metri, deşi casa mea nu are decât vreo 18 metri lungime. Aşa a început circul. Am băgat-o pe mama în casă, am încuiat uşa şi am început să discut cu cei şase ţigani. Nu ştiam la care să mă uit, pe care să-l ascult, cui să-i explic că eu NU am banii ăştia şi că, şi de i-aş avea, NU le-aş plăti pentru că asta e înşelăciune la modul cel mai pur.

Nu aveam cu cine să mă înţeleg. Unul dintre ei a început să tot scadă preţul. Ba 38 de milioane, ba 30, ba 25. Degeaba îi ziceam eu că nu le plătesc decât cel mult un milion, ei nimic. Că nu pleacă fără banii lor, că au muncit la înălţime şi că a fost periculos, că au băgat tablă care costă mult (habar nu am cât costă metru de tablă, sinceră să fiu), că ei nu se joacă cu mine etc. etc.

Le-am zis inclusiv să-şi ia ciotornele noi jos şi să le pună pe ălea vechi înapoi. Tot degeaba. Spiritele se încingeau tot mai tare, iar eu nu ştiam pe unde să scot cămaşa. Mi-era teamă mai ales de unul dintre ei, unul blond cu doi dinţi de aur în dreapta sus, care era nervos peste poate şi extrem de ameninţător. Am ţinut-o aşa mai bine de jumate de oră timp în care mă întrebam cum naiba îi scot eu pe ăştia din curte fără să le plătesc.

Ca norocul, gălăgia i-a atras atenţia lui Călin, tipul care coordonează, alături de Milena, Asociaţia de Autism Transilvania, care are sediul la mine într-o parte de casă. A venit rapid în curte, împreună cu încă un tip, şi au preluat ei negocierea. Nu le-a fost uşor. Ţiganii au început să îi ameninţe cu un anume Simi din Vale, care, zicea blondul cu dinţi de aur, că dacă îl vede pe stradă pe Călin, îi taie braţul jos, de la umăr.

Nu ştiu cine e Simi din Vale, dar atunci mi-am adus aminte că am un fost coleg de Generală şef la Crimă Organizată, aşa că m-am răstit la ei. Habar nu am exact ce am scos pe gură, dar cert e că era ceva legat de faptul că am fost ziaristă şi că încă mai cunosc suficientă lume cât să le fac probleme dacă mă ameninţă. Acum când mă gîndesc, a sunat absolut penibil. Niciodată în viaţa mea nu m-am lăudat cu asta şi am făcut-o ieri, în faţa ţiganilor! Fucking incredible!

Nu că i-ar fi afectat cu ceva. Nici vorbă. Doar când a zis Călin că vom chema Poliţia, au început să fie mai temperaţi. Nu ştiu eu de ce nu m-am gândit la asta de la bun început. Încet, încet, s-au rărit şi au rămas doar trei, care scădeau preţul puţin câte puţin. Aşa se face că, după vreo oră şi ceva, am căzut de acord să le dau, cu totul, 300 de lei şi să plece unde văd cu ochii. Şi s-au dus.

Primul lucru pe care l-am făcut după asta a fost să încui poarta de două ori, ca să fiu sigură că nu vor putea intra dacă se răzgândesc cumva. După care i-am mulţumit lui Călin că m-a scos din impas şi m-am ocupat de mama. Era la pământ şi nu înceta să îmi explice că ţiganii nu au zis niciun moment că e un milion metru, că dacă ar fi ştiut asta, nu s-ar fi încurcat cu ei etc. etc.

Cu chiu, cu vai s-a calmat, iar mai apoi am aflat de la Călin că în modul ăsta au fost “tapaţi” de 18 milioane şi doi vecini de-ai lui, bătrâni. Se pare că ăsta e noul mod de operare a ţiganilor pe timp de criză. Sau nu numai. Una peste alta, a fost o zi neagră în calendar. Ziua în care am decis că aş expulza din ţară toţi ţiganii. În Sahara, dacă acolo vrea Cioroianu, sau oriunde altundeva. Să nu-i mai văd!!

Şi dacă vă întrebaţi dacă au pus bine ciotornele, răspunsul e NU. A plouat la scurt timp după şi am constatat că apa curge serios în două locuri: în faţa porţii şi în faţa geamului de la Asociaţia de Autism. Oare să-i chem înapoi să le repare?

PS: Cât despre mama, nu, nu s-a potolit nici ea. Acum, de dimineaţă, îmi explica frumos că ar trebui să chemăm pe cineva să ne repare scara de la pod, că nu mai stă cum trebuie. Sper că nu tot un ţigan…

sursa: parkcommunity.wordpress.com

Partea proastă la a fi femeie singură e că nu are cine să-ţi ducă plasele când vii de la piaţă sau să-ţi mute mobila în casă atunci când faci curat în casă. Şi nu zic asta în bătaie de joc. Ca “femeie tânără, belă şi de nimeni nu depend” te descurci şi găseşti soluţii mulţumitoare pentru orice, chiar şi pentru sex, dar când vine vorba de ridicat greutăţi realizezi că eşti neputincioasă şi că ai da un regat pentru nişte braţe sănătoase de bărbat.

Asta nu înseamnă neapărat că minimalizez rolul bărbatului într-o relaţie de cuplu, Doamne fereşte! Cred că, odată ajunşi acolo, unii dintre ei fac faţă cu succes responsabilităţilor, se dovedesc iubiţi tandri şi parteneri de nădejde. În plus, pot fi spirituali, grijulii şi loiali. Dar toate aceste talente ale lor le poţi obţine şi dacă nu eşti implicată într-o relaţie.

Poţi oricând suna un prieten pentru a sta de poveşti la o bere, un altul să-şi pună relaţiile în funcţiune pentru a-ţi rezolva diferite probleme şi un altul cu care să faci sex atunci când vrei să înlocuieşti vibratorul. La astfel de acţiuni, toţi prietenii bărbaţi sar să te ajute, cu atât mai mult cu cât sunt lucruri avantajoase de ambele părţi.

Dacă e vorba, însă, de a monta nişte amărâte de jaluzele la verandă sau de a-ţi muta dulapurile dintr-o cameră în alta înainte şi după zugrăvit, constanţi că te loveşti de o mare problemă. Acest “domeniu” nu este acoperit de prietenii tăi. Iar asta dintr-un motiv de-a dreptul paradoxal: lucrurile ăstea făcute de bărbaţi se dovedesc a fi intime şi “de cuplu”. Atât de intime încât ţie nu îţi vine să apelezi la ei, iar ei nu se înghesuie să te ajute.

Să mă explic. Dacă prietenul respectiv e căsătorit, îl ştergi de pe lista de “ajutor la mobilă” de la bun început. Nevestelor nu le place să existe o prietenă care să beneficieze de calitatea de “bărbat de casă” a soţilor lor. Practic, asta face diferenţa între una căsătorită şi una necăsătorită. De-aia şi-a luat soţ, la urma urmei, să nu trebuiască să facă ea treburile de bărbat în casă.

În momentul în care soţul merge să-i bată covoarele vecinei, e începutul sfârşitului sau cel puţin i-ai băgat nevestei mortul în casă. Chiar dacă nu o să-ţi spună niciodată în faţă că nu i-a plăcut că ai apelat la “al ei”, nevasta va ţine minte asta şi te va privi cu suspiciune de atunci încolo, întrebându-se de ce nu ai apelat la soţul alteia. Ba i-ar mai putea reproşa amărâtului, în timpul unei certe de familie, că “la aia te-ai dus să-i baţi covoarele cum te-a chemat, dar eu te rog să schimbi becul în cămară de o lună şi tot ars e”.

Cum tu, ca femeie singură, ştii toate astea intuitiv şi nu ai nevoie de discuţii aiurea, te abţii a apela la soţii prietenelor pentru astfel de treburi. Îţi mai rămân pe listă prietenii necăsătoriţi. Dar şi cu ăştia e o problemă. În momentul în care îi chemi să îţi mute dulapul, e ca şi cum i-ai invita să-ţi cunoască familia duminica, la masa de prânz.

Se deschide o uşă diferită, care îi conferă respectivului un statut ciudat pe care nu ştii cum să-l gestionezi. Nu e nici iubitul tău şi nu e nici “doar un prieten”. Chiar dacă tu ai putea face faţă noii situaţii, îţi va fi imposibil să-i explici mamei tale, care aşteaptă de o viaţă să te vadă “la casa ta”, că nu nimic între voi.

Ăsta e deja un război greu de dus. Mereu ţi se va spune “Eu nu înţeleg ce nu-ţi place la băiatul ăla care ne-a mutat dulapurile. Vezi că nu mai eşti ce ai fost odată, îţi trece vremea şi o să mori singură şi a nimănui”. Unde mai pui ca s-ar putea ca respectivul să îşi facă şi el vise că e loc de mai mult în relaţia dintre voi. Doar ţi-a mutat dulapul, nu? Şi de aici, alte şi alte complicaţii.

Ca urmare, singura soluţie în astfel de situaţii e să apelezi la un necunoscut, care mută mobilă şi montează jaluzele pe bani. Dar, înainte de asta, ar trebui să-ţi iei un job, ca să ai de unde să-l plăteşti.

Foto: Bianca Felseghi

Ştiţi cum apar în revistele de modă tot felul de pagini cu produsele cele mai tari ale sezonului? Must-have-urile, cum ar veni. Ei bine, articolul ăsta e o astfel de pagină. Doar că e gratis, că e pentru prietene.

De aici veţi afla că nu veţi fi cele mai “hot” femei ale acestei veri dacă nu veţi avea în picioare sandale precum cele de mai sus. Sau modele asemănătoare, ca mai jos. Şi asta nu pentru că sunt făcute de prietenele mele, Cora şi Dani, ci pentru că sunt lucrate de mână de la cap la coadă, sunt din piele şi sunt foarte faine.

Fetele s-au apucat de manufacturat sandale acum vreo lună jumate, dacă bine ţin minte, şi au scos tot soiul de modele, aşa că unul dintre ele sigur vă va plăcea. În fotografiile de mai jos sunt doar puţine dintre ele. Perechea costă 170 de lei. Dacă vă plac, vă dau numărul lor de telefon să vă înţelegeţi. Vor avea şi site în curând, pe adresa: www.atelierele-harniciei.ro

Uneori am impresia că m-am născut odată cu TIFF-ul, chit că au trecut doar nouă ani de când e pe aici, pe la noi. Am fost prezentă la fiecare ediţie, zi de zi şi, până acum doi ani, aproape noapte de noapte. M-a uitat Dumnezeu cu orele prin sălile de cinema şi am respirat tinereţe şi civilizaţie alături de miile de cinefili împătimiţi. TIFF-ul este, din punctul meu de vedere, cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată în Cluj.

Cu toate astea, nu i-aş condamna pe organizatori dacă l-ar muta în altă parte. Din contră. M-aş bucura, oricât de aiurea sună asta. Şi nu din spirit de frondă sau pentru că e la modă acum să nu mai fi patriot local, ci pentru că sunt convinsă până în străfundurile mele că administraţia clujeană şi Clujul în sine nu merită acest festival. Li s-a pus în braţe un lucru pe care nu-s în stare să-l ducă şi nici nu sunt interesaţi să o facă.

De ce nu-s interesaţi? Din prostie şi lipsă de viziune. Oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi să nu remarci că edilii locali, indiferent de culoare politică, sunt incapabili să gândească pe termen lung şi la scară mare. Sunt mici, orgolioşi, corupţi, răzbunători şi înguşti la minte. Au îngropat rând pe rând, prin nealocare de fonduri şi lipsă de interes, tot felu’ de festivaluri bune, începând de la cel de jazz şi terminând cu cel de teatru.

Se bat în piept că trăiesc într-un oraş universitar, dar se comportă şi gândesc ca şi cum ar sta în vârful muntelui. Dacă nu le ies foloase necuvenite dintr-un eveniment, nu le pasă şi nu se agită să facă lucrurile să meargă. Nu îşi merită oraşul şi nu merită nici acest festival, aşa după cum nu-l merită nici acea parte din presa clujeană care, nebeneficiind de publicitate din partea TIFF,  se face că un astfel de eveniment nu are loc. Iar asta, pe lângă  prostie, e dovada unei lipse crase de profesionalism.

Ca urmare, îmi doresc sincer ca TIFF-ul să plece din Cluj. Să se mute la Sibiu sau la Budapesta, după cum zicea Tudor Giurgiu. Oriunde din aceste locuri va fi susţinut aşa cum se cuvine. Şi poate măcar atunci, încrezuţii noştri edili locali, care cred că totul li se cuvine, se vor trezi la realitate. Deşi, slabe speranţe. Vorba aia, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!

Sala de bal a primului teatru din Cluj, Foto: Bianca Felseghi

În timp ce documentam postul de pe Pandora’s cu librăriile, mă întrebam ce spaţii vechi şi frumoase există în Cluj care ar merita restaurate şi readuse la viaţă sub o altă formă. Şi am găsit. E vorba de sala de bal a primului teatru construit la Cluj, în 1821 (vezi foto).

Clădirea se găseşte astăzi în curtea Liceului Gheorghe Şincai şi este folosită drept sală de sport. Este într-un proces de renovare, se pune gresie şi faianţă, se fac băi, dar din punctul meu de vedere, e o mare greşeală asta. Nu se va restaura pe măsura trecutului ei şi e păcat.

Aşa că, ideea mea este următoarea: vechea sală de bal să fie transformată ori într-un mic teatru pentru trupele de elevi şi studenţi, ori într-o sală de concerte, ori într-o librărie. Cred că sunt cele mai bune soluţii dat fiind arhitectura clădirii. Trebuie să recunoaşteţi că e foarte frumoasă.

Cum rezolvăm atunci problema sălii de sport? Simplu. La trei minute de liceul Şincai, pe Calea Turzii, există un teren viran care aparţine Consiliului Judeţean şi pe care nu se face nimic de multă vreme. Sunt o mie de discuţii şi interese pe seama lui, dar eu l-aş da în folosirea celor cinci licee din zonă (Şincai, Coşbuc, Coregrafie, Bathory Istvan şi Apaczai), care niciunele nu au săli de sport super profi.

Mai exact, aş face acolo un complex sportiv pe mai multe etaje, care să aibă de la piscină până la terenuri de tenis şi fotbal acoperite. Evident, de complexul ăla se pot folosi şi pentru competiţii sportive şi alte chestii de genul ăsta. Mi se pare cea mai onorabilă şi de bun simţ soluţie. Ce ziceţi, bine m-am gândit?

***

Iar acum întrebarea care mă frământă astăzi: de ce ar investi cineva bani în afişe pe care scrie: “Aegon Private Concert. Lang Lang ar fi încântat să vă cunoască. Cel mai bun pianist din lume va susţine un recital extraordinar luni, 24 mai, în Auditorium Maximum a UBB. Intrarea se face doar pe bază de invitaţie“?? Adică el vrea să mă cunoască, dar eu nu pot să îmi cumpăr bilet să-l văd? De ce dracu’ să pui afişe prin oraş pentru a face reclamă unui concert la care publicul obişnuit nu are acces? Şi mai faci şi un site pe tema asta. Doar ca să le faci oamenilor de rând în ciudă sau poftă? Nu e asta nesimţire vizavi de publicul clujean?

Habar nu am cine a decis tipărirea afişelor ălora, dar eu, una, dacă aş fi şefă la Aegon, aş da persoana respectivă afară. Iar dacă chestia asta vine de la compania de publicitate parteneră, aş rupe contractul cu ei pe motiv că îmi creează o imagine proastă. Bag seama că unde sunt bani mulţi, e şi prostie multă.